ca o daltă de sculptor,
așchiile nopții săreau cu toate coșmarurile,
jos ajungeau pietre.
Aerul rece îmi umfla,
foale, plămânii.
Pe cer păsările forfecau nori altostratus
Franjurile norilor în
cădere prindeau aripi
și zburau...
Aripile păsărilor, valuri nervoase.
Soarele răsărea,
Unul din cei doi galbeni din punguță...
Mi-am umplut ochii
și plămânii cu zare
și am plecat pe jos
să caut al doilea galben.
Ziua de vară
își împletea cosițele de lucernă cosită
Cineva începu să strige:
Desfrânata, desfrânata, loviți-o cu pietre!
Am vrut sa ridic o piatră din instinct,
coșmarurile transformate în rocă
m-au fript, ardeau ca flăcările comorilor ascunse
În intersecție
am găsit al doilea ban,
Îl aveam
dintotdeauna, flăcările
pietrelor mi-l ascundeau
nu aveam curaj să-l scot din văpăi.
Am continuat să merg pe jos
cu zarea în ochi...
Nu mai auzeam
ce strigau căpcăunii
evadați de pe pânza
nepictată.
Ziua intra în oraș,
bătea un clopot,
cerul se schimba la față.
Teo Cabel
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu