Schimbarea la față

Zorile mi-au bătut în ochi

ca o daltă de sculptor,

așchiile nopții săreau cu toate coșmarurile,

jos ajungeau pietre.

Aerul  rece îmi umfla, foale, plămânii.

Pe cer păsările forfecau nori altostratus

Franjurile  norilor în cădere prindeau aripi

și zburau...

Aripile păsărilor, valuri nervoase.

Soarele răsărea,

Unul din cei doi galbeni din punguță...

Mi-am umplut ochii

și plămânii cu zare

și am plecat pe jos

să caut al doilea galben.

Ziua de vară

își împletea cosițele de lucernă cosită

Cineva începu să strige:

Desfrânata, desfrânata, loviți-o cu pietre!

Am vrut sa ridic o piatră din instinct,

coșmarurile transformate în rocă

m-au fript, ardeau ca flăcările comorilor ascunse

În intersecție

am găsit al doilea ban,

Îl aveam dintotdeauna, flăcările

pietrelor mi-l ascundeau 

nu aveam curaj să-l scot din văpăi.

Am continuat să merg pe jos

cu  zarea în ochi...

Nu mai auzeam

ce strigau  căpcăunii

evadați de pe  pânza nepictată.

Ziua intra în oraș,

bătea un clopot,

cerul se schimba la față.

Teo Cabel