Aștept
să răsară soarele din umărul tău...
O
să te păzesc până seara,
să
văd răsărind din celălalt luna
ca
un ban, răscumpărându-mă ochilor negri,
din
hău...
Ceasornicele
horoscopului se-nvârt debusolat.
Lampioane
aprinse
pomii,
cu lumină florie, îmi arată drumul,
pe
când timpul se bulucește
în
quadraturi înfometat.
Hai
să-l ispitim în copacul lui, pe șarpe...
O
să-l privim în ochi prin oglinda spartă:
într-unul
din inele i se va încătușa zâmbetul,
în
celălat inel al cununiei,
îl
vom lăsa să crape.
Din
fiecare iubire rămâne o clipă,
floare
de in pe albul de ie;
Universul
își potrivește zborul
după
inima de lumină,
pe
hotarul de veșnicie.
Teo
Cabel
În poezia lui Teo Cabel, ceva nedefinit se strecoară în sonul cuvintelor, ca în paleta lui Van Gogh, cel într-o ureche, pictând floarea-soarelui de parcă ar fi pictat-o pe Gioconda. Versurile lui Teo, faţă de pictura amintită, au altceva în universalul rostirii: sunt decor fonic al imaginilor puse să zdrenţuiască viaţa "pe hotarul de veşnicie".
RăspundețiȘtergere