sâmbătă, 29 iunie 2013

Borna fără kilometri





Aștept să răsară soarele din umărul tău...
O să te păzesc până seara,
să văd răsărind  din celălalt  luna
ca un ban, răscumpărându-mă  ochilor negri,
din hău...

Ceasornicele horoscopului se-nvârt debusolat.
Lampioane aprinse
pomii, cu lumină florie, îmi arată drumul, 
pe când timpul se bulucește
în quadraturi înfometat.

Hai să-l ispitim în copacul lui, pe șarpe...
O să-l privim în ochi prin oglinda spartă:
într-unul din inele i se va încătușa zâmbetul,
în celălat inel al cununiei,
îl vom lăsa să crape.

Din fiecare iubire  rămâne o clipă,
floare de in pe albul de ie;
Universul își  potrivește zborul
după inima de lumină,
pe hotarul de veșnicie.

Teo Cabel

Un comentariu :

  1. În poezia lui Teo Cabel, ceva nedefinit se strecoară în sonul cuvintelor, ca în paleta lui Van Gogh, cel într-o ureche, pictând floarea-soarelui de parcă ar fi pictat-o pe Gioconda. Versurile lui Teo, faţă de pictura amintită, au altceva în universalul rostirii: sunt decor fonic al imaginilor puse să zdrenţuiască viaţa "pe hotarul de veşnicie".

    RăspundețiȘtergere