Noapte la marginea Marelui deşert
În lume
scobitura morţii s-a umplut
de pietre.
Uimirea m-a descălţat de paşi
înmuiaţi în deşert.
Tăcerea
cu dune mai grele
ca miezul spaimei
dansa peste meteoriţi.
Îngeri desculţi adună urme de oameni
în grădinile nopţii
adâncul cerului se adună
în fagur.
Am găsit taina luminii
ochiul care vede totul împrejur
dar nu se vede pe sine
decât în mine.
Marele deşert
înfăşurat pe creştetul beduinilor
orizontul născocea vânturi bălaie.
Tiparele timpului se topiseră
soarele dansa metioculos
Iar eu
gustam din pâinea tăcerii
şi beam din ziua fierbinte
o poveste în care noaptea
va coborî peste miezul pârjolit al pietrei
desfăcându-l
şi cine ştie câte ere vor năvăli deodată
câte glasuri de bărbaţi rătăcitori
se vor aduna lângă foc
cîte lumi înviate vor lumina dunele
sub stele necunoscute.
Când voi bea cei dimineaţa
inimna mea va fi plină
de ploaia trecutului
cu petale deschise
va parfuma nisipul nesfîrşit
al gândului.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu