Unul roșu și unul verde - Teo Cabel

 

 

 

După o zi de spart în stânca muntelui se îndreptau spre cabana Dochia. Chiar aproape de vârful muntelui se ridica o bisericuță pentru călugări pe Ceahlău.

Cel care se ocupa cu supravegherea și coordonarea lucrărilor, părintele Justin, un călugăr tânăr, de statură potrivită, dar vânjos și cu tragere de inimă la muncă  le-a aruncat câteva vorbe, în prima zi, când au urcat de la Durău: am nevoie de câțiva băieți să mă ajute ici la treabă, să pregătim locul pentru sfințirea bisericii. O să fie de Cuvioasa Parascheva! Vor veni mulți oameni, preoți, chiar și PreaÎnaltul Daniel, mitropolitul. Avea o vorbă caldă, hotărâtă de parcă atunci se nășteau cuvintele în gura lui și trebuiau să așeze lumea din jurul său în ordine. În acest pelerinaj i s-au zdruncinat toate prejudecățile sale de ateu, cum îi spunea el bunicii că este.

O lume nouă, bulversantă, prin rigurozitatea ei, prin firescul cu care se desfășura. Îl ascultase pe duhovnicul Cleopa, apoi și pe alți călugări. În liceu citise „Biblia hazlie„ dată de un profesor de filosofie. Se simțea important că citise cartea și îi făcea bunicii zile fripte cu argumentele lui logice. Bunica se necăjea ce se necăjea și dându-și seama că e paralel cu ce spune, chiar dacă era înverșunat, începea să râdă: Taci mă păcătosule, că nu știi ce vorbești! Acum îi veneau în minte vorbele. Aici se întâlnise cu un aviator și cu un profesor de filosofie. Au rămas cu el doi băieți și două fete. Vă plătesc drumul la plecare, spuse părintele. Vă dau de mâncare și dormiți la cabană. Am eu o înțelegere cu cabanierul.

Într-o parte a bisericii trebuia spart în stânca muntelui cam un metru, pentru a mări spațiul de deplasare în jurul locașului. S-au învoit cu părintele să rămână.

A doua zi de dimineață se cam uitau lung la răngile de fier și la târnăcoape. Încet, încet, vorba aia „foamea vine mâncând”  au început să spargă. Prima zi puțin, a doua deja se considerau rutinați.  Acum mergeau la cabană.

Seara începeau să discute despre religie, credință. Niciunul nu era îmbunătățit, cum spuneau călugării, erau în căutare de răspunsuri. Vorbeau între ei cum începuse să i se înmoaie fiecăruia cerbicia ateistă cultivată în școală. Bunica lui era foarte credincioasă, însă el considera că așa sunt cei care au crescut la țară, mai înapoiați. Avea un sentiment aparte pentru ea, de mic. A crescut cu ea, a stat la ea până la școală.

- Nu este o rețetă generală pentru a fi credincios, spuse aviatorul.

-Nici nu are cum, logic vorbind, continuă profesorul. Ar fi prea ușor, fiecare este unic, avem propriile hachițe. Singur trebuie să le pricepi, să le înfrunți. Atunci prinzi certitudinea... așa cred, zise uitându-se la cei doi ca și cum ei s-ar fi îndoit de ce spune, crezându-l ridicol.

La ușă bătu cineva.

-Da! Intră! rosti primul aviatorul

Ușa se deschise. Se așteptau să intre cei doi băieți, rămași să stea de vorbă cu turiști veniți la cabană. Nu erau ei. În cameră intră un călugăr.

-Bună seara, fraților! M-a trimis părintele Justin să dorm aici în noaptea asta. Am venit să vă ajut mâine la treabă.

-Intrați părinte! sări  Sergiu, aviatorul, avem un loc liber în patul de la geam.

Călugărul se îndreptă spre patul indicat, lăsă rucsacul pe el. Era roșu în obraji. Înalt, cu părul negru, prins în coadă și ochi albaștri. Avea o bunătate în privire care se degaja pe toată fața dar nu se risipea. Sprâncenele arcuite  îți atrăgeau atenția unui om hotărât. Avea bărbia fermă, fruntea înaltă. Te îmbrățișa cu privirea.

-Scuzați-mă dacă v-am deranjat frățiile voastre! Îngăduiți-mă și pe mine în noaptea asta.

-Cum să nu părinte, vorbi profesorul, vorbeam despre drumul fiecăruia în calea credinței.

-Emanoil mă numesc! Pe frățiile... cum vă cheamă?

-Sergiu! Eu sunt aviator!

-Mihai, eu sunt profesor de filosofie!

-George! Sunt muncitor!

Noul venit se uită la toți cercetându-i binevoitor.  Se dezbrăcă de tunica pe care o avea pe el rămânând într-o vestă.

-Cum v-a adus bunul Dumnezeu aiși, la părintele! Nici nu știți ce se întâmplă cu domniile voastre. Atât vă spun eu înainte de culcare, să nu vă smintiți de ce o să vedeți sau o să auziți. Fiecare vorbește după măsura inimii și a credinței. Nu trageți concluzii pripite. De multe ori nici nu știți cu cine vorbiți. Nu vreau eu acum să vă învăț pe frățiile voastre, dar nu degeaba sunteți aici! Gata, nu vă mai deranjez! Eu mă culc. Mă scuzați încă odată că v-am întrerupt, știu că acum nu o să vorbiți ca înainte, pentru că sunt eu aici. Dar eu mă culc!

Își cuprinse capul între palme. Stătu așa câteva minute. Ridică capul, se închină!

-Doamne ajută!

-Doamne ajută, au răspuns și ei.

Acum se uitau unul la altul, nu mai aveau curaj să vorbească. Au stins lumina și  s-au culcat.

George s-a foit ce s-a foit. Nu îl lua somnul. Era iritat de venirea călugărului. Toți sunt așa? zâmbesc, vorbesc domol, aaa, nu, unii vorbesc repede, moldovenește, sunt haioși. Cei mai tineri, ca să pară autoritari, amenință cu iadul. Cei în vârstă nu se joacă cu vorbele.  Cuvintele sunt punțile pe care ți le întind să treci spre ei. Dacă vrei să mergi bine, dacă nu, nu. Și acum îi vine în minte experiența elevilor de la școala de aviație. S-au dus  vreo opt într-o vineri cu mașina,  făcuți curioși de un coleg, la Sihăstria. Auzise ei că era un călugăr vestit acolo, ca un guru. Se ducea lumea la el  cu mare îndrăzneală și încredere.

Când i-a văzut i-a întrebat: da voi de unde veniți, băieții moșului? Ce ați venit să vedeți la un hârb ca mine? Se uitau unul la altu. Unul  a răspuns răspicat așa cu voce milităroasă, sigură și răspicată: De la Buzău Părinte. Suntem  de la Școala de aviație. Am venit să ne învățați câte ceva despre spirit.

Călugărul i-a cumpănit bine din privirea care a și scânteiat de bucurie: Mânca-v-ar Raiul! De unde ați venit voi tocmai aici în mijlocul muntelui și al pădurii. Aveți și voi acolo un părinte, chiar dacă e tânăr, construiește o catedrală pentru copii.  Ce să vă zică un cioban ca mine, vouă băieți învățați? Tinerii uită calea părinților lor. Dar cu răbdare și cu dragoste tot omul se întoarce din rătăcirea lui, spre chemarea Domnului, fiecare după firea și puterea lui.

-Părinte dar noi suntem luptători, o parte din noi!

-Foarte bine, dar cu ce vă luptați? Luptă bună sau risipire?

- Arte marțiale părinte!

Ochii părintelui îi studie roată:

-Ei dragii moșului, voi vă luptați cu cele văzute, noi aici cu cele nevăzute!

- Lupta voastră este doar din încredere umană. Lupta noastră nu a putem duce singuri dacă nu-l avem pe Hristos alături!

Din momentul acela în adâncul unuia dintre ei parcă s-au înfipt vorbele ca un axis mundi. Nu prea înțelegea ce se întâmplă, dar ceva l-a tulburat foarte tare.

Părintele le-a vorbit despre credința care se pierde din cauza rătăcirii omului în voile proprii, în căutările de asuprire a altuia, de învrăjbire. Le-a dat drumul și le-a urat drum bun.

Cel care a vorbit de arte marțiale, neconvins de cele spuse de bătrânul călugăr a început să se gândească tot mai mult la ce le spusese preotul acela: voi vă luptați cu cele văzute, noi cu cele nevăzute. Parcă i s-au înfipt undeva și îl trag înapoi acolo, în mijlocul muntelui în mijlocul sihăstriei. Și s-a dus, spre uimirea multora, spre întristarea și a mai multora. Cum să plece băiat tânăr, în putere, ofițer, la mânăstire? Dar cine l-a dezamăgit în halul acesta?

Cine l-a păcălit să facă acest pas?! S-a dus la părintele și a rămas acolo, să deprindă lupta cu cele nevăzute. Și veneau colegii să-l vadă, să vorbească cu el, să se convingă că este hotărât, și în loc să-l înduplece, i-a schimbat el pe ei.

S-au dus la părintele de la Buzău care construia catedrala. Acesta împreună cu colegul său, profesori amândoi la seminar, se minunau  de hotărârea celui rămas la mânăstire și au exclamat: Mare este Dumnezeu!

 Și el a fost acolo, la părintele. Acolo l-a întâlnit pe Dumitru  care i-a povestit ce i s-a întâmplat la nuntă. Și el a făcut nuntă, dar nu a avut nicio problemă, dacă se gândește bine, la nimeni nu a auzit ce i-a spus Dumitru după ce au plecat din biserică.  Atunci s-a uitat mirat la cel pe care abia îl cunoscuse și care îi vorbea de parcă se știau de mici.

Toată lumea doarme? Ar fi ieșit afară, dar nu-i venea, să nu deranjeze pe cineva. Își aducea aminte cele povestite de Dumitru. Uneori nu prea îi vine să creadă.

„Împreună cu mireasa și nașii am plecat spre biserică. Eram bucuros de venirea prietenilor, colegilor de armată și a câtorva rude, în satul acela de câmpie, la gura Bărăganului. Era bucuroasă și ea, Ștefania, uitându-se la ai ei, la ai mei. Mergeam spre biserică, la slujba cununiei. În mijlocul uliței era praf, dar mergeam pe lângă garduri unde era iarbă și pe alocuri dale de piatră.

Trebuia să o facă și pe asta. Taică-miu,  acceptase, mai de voie, mai de nevoie; el ar fi vrut să facă nunta la oraș. Avea multe neamuri. Mulți veri, verișoare, rude prin alianță. La toate nunțile s-a dus ca să vină și ei la el, dar de multe ori, lucrurile nu ies cum vrei tu, altfel, și trebuie să le iei ca atare.

Nunta se făcea la țară, într-un cămin sătesc.  Au plecat de aici în toată lumea, oameni de toate felurile? S-au însurat, s-au măritat și căsătoriți s-au răspândit pe la oraș, de unde acum se întorc nepoții doar în vacanțe, la nunți sau la înmormântări.

Tata a  fost ofițer,  se deosebea de ceilalți prin alură, prin felul său de a fi, sobru, însă oricând deschis spre comunicare. Socrii mici mergeau și ei cu bucurie, că își mărită fata cea mică. Ion, socrul meu, avea altă alură, de om care știe să le ducă pe toate în viață în spate, cu răbdare, hotărâre. De om care vede, tace, analizează și își vede de treaba lui. Viața dură l-a învățat calculat. A fost și bunica mea la nuntă. Zâmbea bucuroasă, ne măsura  din ochi, când pe noi,  când pe taică-miu și pe mama. Îi fotografia pe toți din privire și pe socri, pe viitorii cumnați, tot alaiul. Era frumoasă Ștefania în rochie de mireasă. Albul rochiei,  bucuria din ochii ei, de pe chip se contopeau într-o lumină aparte.

Bunica era o femeie credincioasă. Zilele ei, de multe ori,  au avut o derulare lentă, ca lâna pe care o torcea sculându-se dimineața la patru. Citea pe biblie mereu  când stătea în pat să se odihnească, apoi iar torcea. Pensie nu a avut imediat, băiatul la liceul militar, amărâtă  în văduvia ei, de tânără, dar chibzuită, cu mult bun simț. Deși mutată la oraș de mulți ani, păstrase acea mentalitate răbdătoare de la țară, convingerea că Dumnezeu le rezolvă pe toate. Nici mie, George, nu mi-a reproșat ceva. Pe urmă mi-a zis: V-ați luat să vă fie de bine, să fiți sănătoși! Gândurile acestea au măcinat-o o vreme. Dar oare nu era prea devreme? Nu ne-am grăbit? A fost cu noi la nuntă cu bucurie, îmbrățișându-i pe toți dintr-o privire.

Intrați în biserică preotul ne-a arătat cum să ne așezăm. Mirele și mireasa în mijloc, nașii pe margine. Era mândru nașul. Ștergarul acela roșu cu negru, cu motive populare,  îmi imaginam eu, ca din Nunta Zamfirei îi venea bine la gât. Preotul  a început slujba. Mă uitam fericit la Ștefania. Ochii ei negri erau plini de lumină și mai revărsa  în jurul ei câțiva metri. Era cald afară, în ziua de sfârșit de august, foarte cald. Mă strângea cravata. Am vrut să o slăbesc, dar îmi era rușine. Lasă că nu ține mult. Setea începea să mă preseze, am început să transpir. O strângere de mână. Toate privirile ațintite spre noi chiar și a sfinților din icoane. Mi-era  rușine să zic ceva, dar și din ce în ce mai cald. Preotul mi-a pus cununia pe cap. A fixat-o bine. Nu mai e mult mi-am  zis. I-a așezat și Ștefaniei cununia pe cap. Simțind că nu mai pot m-am întors să-i spună nașului că mi-e rău, dar nu am apucat. S-a  rupt filmul. Un văl negru mi s-a pus pe ochi.

M-am trezit în întuneric, vorba vine,  apoi  a apărut o lumină puternică dinspre picioarele mele. Au venit doi oameni, unul în verde și altul în roșu. M-au apucat unul de o mână, altul de alta și m-au tras în lumină.

Atunci, am auzit gălăgie în jurul meu. Ștefania mă striga speriată. O palmă  mi-a sfârâit pe un obraz, încă una pe celălalt. Uite apă, se aude o voce. Imediat apa rece de pe obraz m-a făcut să deschid ochii. Realizam  că sunt întins pe jos, cu tatăl deasupra. M-a ridicat împreună cu nașul și cu Nelu, colegul de armată.

Am pus mâna în cap. Cununia ara acolo. Eram ud pe piept, pe cămașă, și la gât eram deschis. Tata mi-a zimbit, dar vorbea cu ceilalți:

- Lăsați-l să respire, și-a revenit!

Ștefania  m-a luat de mână, cu lacrimi în ochi. Observam că i-am băgat pe toți în sperieți. Se uitau cu uimire și cu teamă în același timp.

- Nu e de bine! Poate e lunatic,  a zis  prietena soției.

- Cum adică? am întrebat eu, mirat de asemenea aberație

Sora mea se uită la mine.

- Adică ai o soră sau un frate născut în aceeași zi?

- Da!  Au răspuns bunica și mama în  același timp.

- Ești bine acum? M-a întrebat tata zâmbind, necrezând nici el ce spunea fata. Te-ai pus pe glume, domnule?

Da, el și una din surori erau născuți în aceeași zi.

- Trebuie să vă scoată din fiare! Hai că ne facem frați de cruce, zise prietena Ștefaniei, eu cu sora ta și prietenul meu cu tine. Frați de cruce doar pe lumea asta. Trebuie să vă scoată din fiare!

O femeie veni cu niște fiare ca niște cătușe, cu lanț. M-a prins, simbolic, într-una, în cealaltă pe Viorel.

-Ziceți! Mă fac frate de crucea cu tine pe lumea asta, nu și pe cealaltă!

-Mă fac frate de cruce cu tine pe lumea aceasta, dar nu și pe cealaltă! am zis

-Mă fac frate cu tine pe lumea asta, da nu pe ailaltă, repetă Viorel!

Așa au făcut și fetele. Nu am  dat importanță la aceste aspecte, nici nu credeam, doar am respectat obiceiul. Eram  mai supărat că mi-am murdărit pantofii de culoarea oului de rață.

Ștefania m-a luat de mână și m-a tras în biserică.

- Ești  bine? Ce m-ai speriat! De ce nu mi-ai spus că îți e rău?

- Nu știu ce a fost! Prea m-a luat din senin.

Pentru că mi-am revenit, preotul a finalizat slujba. Nu puteam să rămânem necununați.

Nu mai aveam nimic. Am mușcat din pișcot amândoi, zâmbind. Aveam verighetele de tablă pe mână.  Mama soacră a avut grijă de toate. Nu am găsit pe nicăieri să cumpărăm. Atunci era greu cu verighetele din aur, nu ca acum, pe toate drumurile. Pentru moment au luat de la argintari, de tablă.

Am dansat „Isaia dănțuiește”, cu nașii în jurul mesei. Preotul ne-a zâmbit,  ne-a urat casă de piatră.

Aveam un sentiment ciudat. Ceva ce mă depășea mi s-a întâmplat. Am primit felicitări de la  fratele, surorile, verii, rudele, ai meii, ai ei, nașii, lumea din sat, dar eu aveam în minte acea imagine. Unul în roșu și unul în verde trăgându-mă spre lumină. Când m-am trezit eram cu picioarele înspre altar.

Ștefania m-a sărutat fericită.

- Ce mai speriat! Nu prea ai mâncat, o fi și de la căldură.

- Poate,  am răspuns, am să îți spun ceva, dar nu pot acum. Este bucurie, dar și teamă.

- Ce este? S-a întâmplat ceva?

- Nu știu dacă să spun așa! Vorbim mai târziu.

Nunta a continuat,  căminul  a fost arhiplin. Multe rânduri de mese, mult tineret. Mă uitam la ai mei,  îmi veneau  în ochi imagini de când mergeau la nunți și mă luau și pe mine. O parte din ei erau acolo, alții nu mai erau, poate s-ar fi bucurat, bunica, din partea mamei. Și pe ai ei, de acum tot ai mei îi consideram. Surpriza a fost când a venit nea Ion de la la Buzău, cu mătușile și cu nașa. Nu m-am așteptat.  Au stat până dimineața. Mama soacră și cumnații tot timpul au fost cu ochii în patru ca să fie bine, să nu lipsească ceva.

Oameni gospodari, părinții Ștefaniei. Totul a fost bine aranjat. Cu vinul era să fie o problemă, dar m-am dus cu taică-miu și am luat două lăzi de vin pelin. Să fim  siguri că ajunge. Nu credeam că o să vină atâta tineret.

Când s-a trezit ceilalți erau deja îmbrăcați. Nu știe când a adormit gândindu-se la ce îi povestise Dumitru. Ceva îl ținea în cumpănă. Parcă prea e ... nici să-l judece nu are curaj. O  să îl întrebe pe părintele Justin. Toată ziua l-a pândit pe părintele să-l prindă singur și să-i ceară sfatul. Îi era oarecum rușine că nu îl credea în totalitate. Părintele îl asculta. Îl urmărea îngrijorat. Deodată un zâmbet îi lumină fața.

- Este bine să nu povestești oricui. Trebuie să fii tare în credință să pricepi acest lucru. Și acum frăția ta, cu ce vrei să te ajut eu?   Dacă ai fi fost în locul său și nu te credea nimeni? Ce ai zice? De aceea sunt lucruri care se dau fiecăruia după cum poate duce sau după cum ar trebui să ducă. Pentru că multora ni se dă, dar ne lepădăm. Negăm evidența și fugim, căutând la slăbiciunile noastre, pentru că sunt mai sigure, ne țin de cald.

Tu nu mi-ai povestit de ce te-a tulburat pe tine? Nu înseamnă că aceste semne, să le spunem așa, duc neapărat la o viață ca a Sfântului Augustin, sau a martirilor. Sunt semne pentru a îndepărta necredința noastră. De ce unora, și nu tuturor? Pentru că unii nici nu vor să audă de Dumnezeu. Tu ai în adâncul tău ce trebuie, dar nu ești convins, te domină logica.  

După ce i-a spus părintele s-a retras pe o margine de râpă, unde creșteau afini, să se gândească.

Avea vreo trei luni de când mergea duminica de duminică la sala aceea de yoga.

Era mândru că făcea Sampraksalana și deprindea alte tehnici. Se simțea bine fizic, dar pe dinăuntru îl măcinau multe întrebări. Cumpăra cărți, despre învățații hinduși, dar nu îl mulțumeau.

Începuse postul Paștelui. Bunica îi mai spunea de post, dar el riposta mereu zicând că e tânăr, că nu poate să țină.

A plecat duminica dimineața la sală, la Yoga. Viorica a rămas acasă să pregătească masa de prânz.

Ajuns la sală, au făcut câteva exerciții de încălzire. Pe urmă, instructorul  le-a spus să i-a poziția mortului și să se relaxeze fiecare, să se golească de gânduri, să-și asculte fiecare sinele.

-Dacă exersați, șoptea instructorul, o să ajungeți să auziți ce se vorbește mai departe de voi.

El deja se închipuia că îi aude pe cei din stradă vorbind când a auzit o voce:

-Dacă lumea este la biserică, tu ce cauți aici?

Deschide ochi brusc și se ridică în fund. Toți erau întinși. Se auzeau și câteva sforăituri. Nici instructorul nu zicea nimic.

Chiar îi era teamă. S-a ridicat ușor, să nu-i deranjeze pe ceilalți, s-a încălțat, a luat haina pe el și a plecat. Nu l-a oprit nimeni. Nici nu s-a mai întors pe acolo.

S-a dus repede direct acasă. Viorica îl aștepta, cu un zâmbet mare, mare și plin de căldură.

- Ce repede ai venit? Ori nu ați  mai făcut?

- Ba da, dar...

Nu știa ce să spună. Cine o să-l creadă?

- Mi s-a întâmplat ceva ce nu-mi vine să cred. Mi-e teamă să spun!

- Ce ai pățit? Te-ai certat cu cineva? Ai pierdut ceva?

- Nu. Altceva!

- Ce omule? Spuse ea și neliniștea îi umbri ochii și zâmbetul.

- Nici nu știu cum să spun, o să râzi de mine.

- Spune! Să vedem dacă râd.

Îi povesti ce i s-a întâmplat la sală.

Soția deveni gravă când auzi.

-Ți-a zis mamaia să mergi la biserică, nu ai vrut!

-Da de ce eu, dintre atâția?  Ce alții nu mai sunt? Ce să caut eu la biserică?

 Trebuia să vină bunica de la liturghie. Într-adevăr bunica intra pe ușă.

- Ce frumos miroase a ciorbă cu leuștean. Și a pui cu sos, la tavă. Dar ce aveți de sunteți așa? Tu parcă ai văzut o nălucă. Ce ești alb așa la față? George nu era fricos. Știa asta bunica. Dar observa că se întâmplă sau se întâmplase ceva cu ei.

- Ce s-a întâmplat? Ori v-ați certat?

- Ei, nu ne-am certat!

- Dar atunci, ce este? De ce nu vorbiți?

George pleacă la ei în cameră.

- I s-a întâmplat ceva ciudat, acolo la sală. Spune Viorica

- Am văzut că a venit mai devreme.

- Îi e rușine să spună! Zice ca o să râdem de el.

- Ce a făcut?

- Nu a făcut nimic mamaie! Când era acolo la sală în timp ce toți își făceau exercițiile, el a auzit pe cineva. A întrebat dacă lumea este la biserică, el ce caută acolo. S-a ridicat în fund și s-a uitat. A crezut că a făcut cineva o glumă, dar toți erau cu ochii închiși, cum fac ei acolo. I-a fost frică. S-a ridicat și a plecat.

Bunica s-a închinat!

-Doamne! Doamne! I-am zis să se ducă la Părintele. Hai să vorbim cu el! Pe tine te va asculta mai mult ca pe mine.

S-au dus la el, citea pe o carte.

- Vreau să îți spun ceva a început bunica cu glas blând, un preot tânăr a început o biserică în centru, pe Unirii, îi spune „Bisericuța copiilor”. Du-te, te rog, și vorbește cu el. Este un om bun. Și părintele Cleopa vorbește frumos despre el. Mi-a spus Ștefania ce ți s-a întâmplat.

Eu zic să nu mai spui la nimeni. Lumea este râzătoare.Vorbește cu părintele.

- Bine, mamaie! Cum spui. O să mă duc săptămâna acesta când o să fiu liber.

 S-a dus într-o vineri. A ieșit un părinte tânăr. Acolo l-a recunoscut pe unul dintre băieții de la sală, de la yoga. Află că este de fapt ofițer. O fi auzit și el? se întrebă George.

Era de mult timp, de când nu mai intrase în biserică. Bisericuța, era de fapt din materiale ușoare. Lângă, începuse construcția la ceea ce urma să fie o catedrală.

Se uita la icoane, dar una dintre ele îl atrase așa de mult că se apropie brusc, să se convingă că nu are vedenii. Privirea îi rămase lipită de icoană, când veni un bătrân, tot un zâmbet, și în ochi și pe față și în vorbă.

- Vreți să vă ajut cu ceva? Sfința mă numesc!

- George, răspunde el.  Am o întrebare! Cine sunt cele două personaje din acea icoană, unul în roșu și unul în verde?

Bătrânul ridică din sprâncene, zâmbi, poate la formularea lui.

- Moise și Ilie sunt. Este icoana Schimbării la față a Domnului.

- Mulțumesc!

- Vreți să intrați la Părintele?

- Da aș vrea să vorbesc cu dânsul.

Până să vorbească cu părintele veni spre el un băiat, parcă îl văzuse și pe el la sală, dar nu au vorbit.

-Dumitru, s-a recomandat celălalt zâmbind!

-George!

 

Acum se gândește, dacă a făcut cineva atunci o farsă? Dar nu a recunoscut vocea aceea. Doar le cunoștea glasurile. Dar farsă nefarsă, nici acum nu este convins că i s-a întâmplat lui cu adevărat. Sunt oameni mult mai buni ca el și el nici nu se consideră bun. Doar face ceea ce simte că trebuie să facă. De ce unul în roșu și unul în verde, când eu nu aveam habar de nimic?

 

Teo Cabel

Publicat în „Spații culturale ” nr 70/2020