Mărturisirea
ca estetică, apofatic și catafatic
Vibrația
și convingerea pe care le îmbracă în cuvinte te face să te
oprești din citit, să te uiți în jurul tău cu sentimentul că ai
ratat ceva: trebuie să-l vezi, să-l atingi pe Dumnezeu: genunchii
mei iubesc liniștea unei biserici/ zidită înlăuntrul
copilăriei-La
umbra crucii tale sau în „Cel mai frumos poem de dragoste”.
Ca
în vremuri clasice, ignorând forța centrifugă a modernismului,
neuzitând de ironia postmodernismului, dar folosindu-se din plin de
versul alb, poezia se naște în familie și se revarsă aici. Mama,
sursă de energie inepuizabilă în a face față problemelor
cotidiene, tatăl tranzitează viața spre altă lume lăsând un gol
imposibil de compensat (A venit vremea) și sora, un sprijin
apropiat al vârstei. Primul fascicol al volumului se numește Mamă,
pune pelerina pe umerii de brumă...
Experimentalismul
poetei zvâcnește, propagă tensiuni în scoarța literaturității
și în profunzimea ei. Poezia se manifestă ca o tornadă în inimă
și se limpezește în minte.
Amintirile
sunt eliberate în poetică, nu crează haos, stângăcii; poezia nu
este o scăpare de sub control, filtrul auctorial drenează și
coordonează estetic pulsiunile: poezia
coboară zilnic etajele dintre trup și suflet- Strada
viitorului; Iubește
și fă ce vrei,/ Chiar și poezie din piatră seacă mai ales-Ochi
de marmură), Originalitate-vorbesc
cu un poet despre originalitate/ ca despre o găină în cuibarul
murdar din piață/.
Sunt
versuri care se pot constitui poezii într-un vers:„
aud vraja inversată curgând în plămânii suferinzi ai copilăriei”
sau „cerul se
vede în asfaltul ploilor mele, iadul e un pas mai jos-Ochiul
lui Dumnezeu,”; „Timpul
leagă sacul amintirilor la gură-55
aici și 10 dincolo”
Terapia
ploii de chihlimbar
se numește volumul premiat în cadrul concursului „Eminescu la
Oravița” în 2019 și publicat la Clubul Mitteleuropa. Titlul
aparent tautologic. Chihlimbarului i se atribuie proprietăți
terapeutice, însă, aici trebuie reperat echilibrul, nu este doar o
ploaie magică, cu irizări metafizice, ci terapia echilibrului
câștigat în urma unor experiențe intense de la o vârstă crudă:
„caloriferul
e rece și mă încălzesc cu două sticle de doi litri/ una de-a
dreapta alta de-a stânga/ sunt aripile mele, glumesc, dar sora nu
râde- ea e deja în iadul cu amintiri-Ochiul
lui Dumnezeu; copilăria
se chircește/ lovită în vintre- Garda
jos; „am
12 ani, trupul costeliv și tremur sub plapumă(...) știu că între
coastele mele un înger plânge tot mai tare-
Frica secundelor”. În multe poezii sunt mai multe planuri. Planuri
care trădează obsesia de a valorifica trăirile în viziunea
auctorială.
Ipostazele
din și despre copilărie: Trag
aer în piept și fur iarna de la săniuș/ bulgării se rostogolesc
la picioare și ninge înte noi, părinte, ninge opac în lumea
copilei cu ochi negri/ culorile au gust de sare și lumina sare în
brațe-Garda
jos; Merele
din camera bunicului miros a veșnicie/(...) fotografiile vechi
miruiesc copilăria cu ulițele ei grăbite-
Vălenii de munte; anii
ca o nucă seacă în timpanul copilăriei-Cel
mai frumos poem de dragoste; Sunt
copilul care are nevoie de o îmbrățișare-A
venit vremea; privesc
radiografia unei generații care se minte/ adormind cu degetul în
gură legănați de luna ca o mamă/ flămândă-Ploaia
unei generații; cine
am fost înainte ca luminile să-mi umple străzile/ ninge peste
copilărie și durerile se îmbracă într-un altfel de doliu/ albe
rânduri și foile veline uitate în sertar-
Nasturii omului de zăpadă; copilărie,
cum te sorb din cupa împărtășaniei-Iureș;
Ipostazele
iubirii: „Poate
că iubirea e despre ceea ce nu se întâmplă/ despre durerea luată
pe umeri și niciodată împărțită-
Poate că iubirea e despre ceea ce nu se întâmplă; Iubirea
e atunci când săruți fruntea rece a părintelui tău/ și Dumnezeu
tresare pe buzele tale-Iubirea
e atunci când săruți podul palmei; O
utopie să scrii despre iubire/ să o strigi pe nume crezând că
cineva îți va deschide nopțile-
Cel mai frumos poem de dragoste; mama
lovește în propriul suflet până iese apă și sînge-Mușcă
lumina.
Durerea
ca element indispensabil și, foarte trist, intercalarea ei în
zilele copilăriei. O maturizare forțață ce face ca experiența
unui copil să concureze drama adultului.
În
multe poezii este prezentă impresia unei lupte între dicteu și
construcția rațională.
Gnomism
măsutat cu picurătorul. Voluptate a mânuirii cuvintelor. Tot ce a
fost trăit a fost iertat, s-a reasamblat în poezie. Tonifiantă
este culoarea, culoarea vie, nu griul depresiei.
În
partea a doua a cărții Spre
duminica lăuntrică de
reținut: Cum aș putea să flămânzesc?-mă
hrănești cu lumina din piept de parcă e scris în cer/ fiecare
poem –rugăciune/(...)rosteam îmbrățișări peste singurătate
și goliciunea se/ învelea în placenta anotimpului/(...) îmi așez
în sertarul minții manuscrise(...);
Îmbrățișare cu miros de heruvimi-am
iubit legănatul trenurilor și gândurile întinzându-se ca o/
pisică leneșă în paginile cărții;
03 iulie-
psaltica
din Abia acum te scriu cu adevărat-Din
florar în cireșar/ treizeci și trei de pași/ pe treptele iubirii
răstignite/ cu palmele întinse/sunetul cuielor zdrobind pământul
de sub unghii(...) abia acum văd cerul deschis/ și sângele
prefăcut în cerneală; Inexprimabilă-Nu
dorm. Azi am aflat că sunt frumoasă. Inexprimabilă, inoperabilă,
femeia cu două inimi,/ una în cer alta aici;
Din om, înger... În
memoria Andreei Bratu
– Poezia
e un loc prea strimt uneori/ pentru inima unui copil/ viața se culcă
în palmele veșniciei;
Gurile care sărută și lasă-Îmi
spui să scriu când tu ești poezia care mă neagă/ poezia care
rătăcește drumul spre casă/ sunt aici,/ la intersecția dintre
cuvânt și culoare,/.
La
Mihaela Roxana Boboc mărturisirea este echilibru în balanța
apofatic-catafatic. Dumnezeu
nu e o piatră unde-ți reazemi gândurile-
Înainte să pleci în lume.
Tăceți
odată! Să aud cum poezia izvorăște!-Râul
din munte. Imperativ acest ton, în zgomotul lumii trebuie și
liniște. Când poetul găsește liniștea, împărtășește și
celorlalți din sensibilitatea sa, nu le arată drumul. Nu poți
merge pe drumul poetului, poți să mergi cu el prin pasul
cuvântului. Mirul și smirna purifică materia. Sunt prezente în
poezia volumului fără epatare, alunecare în derizoriu, în
patetic. Sensibilul, tangibilul/intangibilul, contradicția,
întrebările ca un pod peste hăul zilei sunt ramuri ale frumosului
descoperit în urma lecturii acestei cărți dedicată mamei și
prefațată de scriitorul Marin Ifrim.
Teo
Cabel
Publicat în revista „Arte” nr 4,5,6 2020
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu