Poveste de iarnă- Teo Cabel

                                                                                     În ziua de Crăciun

O vacanță de iarnă am făcut-o la Racovițeni, la familia Socol. De fapt nu am stat toată vacanța, doar până la Crăciun.

O lume mirifică pentru mine, crescut din clasa întâi cu cheia de gât, printre blocuri, pe dealurile de la Budrea. Am fost și la colindat, cu Steaua, cu Moș Ajunul. Gazda, tanti Nela,  mi-a dat și mie o traistă cum aveau ceilalți, o traistă de colindat, de pânză. Patru inși cred că am fost. Nu am strâns cine știe ce, câteva mere, nuci, gogoși, covrigi, bomboane de pom, dar faptul că am fost pe ulițele acelea, prin zăpadă, a fost fascinant pentru mine. Făceam comparație cu lumea lui Creangă, era singurul reper. Când ne-am întors aveam mâinele și picioarele înghețate, cui îi păsa. Nu uiți asemenea momente. Lemnele trosneau în sobă. Mirosea a caltaboși, a sarmale și cozonaci.

A doua zi era Crăciunul. M-au rugat să mai rămân câteva zile, dar pentru mine era de neconceput atunci să vină Crăciunul și eu să nu fiu acasă. Tata era ofițer, nu prea vorbea despre biserică, avea dosar; era pățit, o soră de-a mamei era fugită în America, dar în casă se țineau toate sărbătorile Paște, Crăciun. Bunica sădise ca orice mamă frumusețea sărbătorilor de iarnă în educația sa. Și venea personal la noi cu brațele încărcate, de sărbători, să ne transmită și nouă bucuriile prin bucuria și credința ei. Gazdele, Nea Gheorghe, soția Ioana  (tanti Nela) și Titi, prietenul meu, erau oameni primitori, m-am simțit bine la ei.

Titi a vrut să mă învețe să mă dau cu schiurile. De unde schiuri, două scânduri cu două curele, două bețe. Aveai toate șansele să iei ceva tare în fund cu ele. Trebuia antrenament să tai zăpada în diagonală, de unde antrenament? Ne-am lăsat păgubași.

Făcuseră pregătiri așa cum se faceau la țară, să se bucure cei care le intrau în casă, dar să își tragă și ei sufletul în tihna zilelor scurte de iarnă, după munca de un an întreg, la câmp sau pe șantier. Totul era gata. A doua zi era Crăciunul. Trebuia să plec la prânz cu rata. Coboram cu Titi în Racovițeni și de acolo spre casă.

Așa trebuia să se întâmple...

Dimineața zilei de Crăciun ne-am trezit bucuroși. Gazdele aveau fețe luminoase și fiecare dintre noi copiii am primit bomboane de pom, câte o portoclă, cozonac, nu mai țin minte exact. Nu îmi mai aduc aminte dacă am mâncat, dar sigur așa s-a întâmplat, de dimineață. Deja mă pregăteam să plec acasă.  Nu mai aveam stare. Masa de Crăciun nu avea mare valoare, dacă nu stăteam la masă cu tata, cu mama, fratele și surorile mele. Mama făcea de toate: tobă, lebăr, caltaboș, specific zilei, cârnați, salată de boeuf, prăjituri. Farmecul era  sub brad, cadourile. Îi plăcea să ne vadă pe toți la un loc. Sigur au împodobit și bradul. Deja îmi imaginam acestea  când m-am despărțit de părinții lui Titi, mi-au urat „sărbători fericite” pentru părinți și pentru frați, mi-au dat și câteceva din cele bunătați ale casei, cum fac oamenii cu inima mare. Pe drum pe zăpadă alunecam, râdeam, dar tot la cum aveam să găsesc acasă îmi era gândul.

Am ajuns în comună la Racovițeni. Lume multă aștepta, unii pentru Buzău, alții pentru Râmnic. Am așteptat cam vreo 20 de minute, deja lumea comenta că nu e normal să întârzie rata... rata însă se anulase. Când anunțul clar veni printr-un bătrân: „Nu mai stați tată, nu mai vine nicio mașină azi. Mi-a dat telefon fata de la Râmnic”, nu-mi venea să cred. Am amuțit. Amicul meu s-a uitat la mine, temător într-un fel, dar și bucuros altfel, poate rămâneam la ei. De uimire nu puteam scoate niciun cuvânt, dezamăgirea mă domina vertiginos. Ne-am întors la Budrea. Când ne-a văzut, tanti Nela și-a dat seama, a încercat să mă îmbuneze, nu avea pe cine. Deveneam un arici. Nu-mi închipuisem că o sărbătoare așa de mult așteptată, de mine, în felul meu bineînțeles, poate depinde de o mașină care nu mai vine. La vărsta aceea, cred că clasa a șasea eram, neprevăzutul nu era în dicționarul experiențelor de viață, în felul acela, deși mai trecusem prim altele. 

Se punea masa, mirosea a țuică fiartă. Pe fundul unei cești aburea un deget de licoare de prună și pentru noi copiii. Am ciocnit, am zis „La mulți ani”, cu jumătate de gură. M-am înecat de la abur. Titi era bucuros. Nea Gheorghe bău țuica cu plăcere și se uita spre sarmalele fierbinți. Aburii mămăligii gâdilau nările alături de toate aromele de mâncare.  Tanti Nela punea de toate pe masă și încerca să mă facă să uit. Eu nu, arici! Mâncarea intra cu noduri. Atunci nu realizam cum se simțeau gazdele mele vazându-mă îmbufnat în ziua de Crăciun. Conta doar să ajung acasă.

După ce s-a strâns masa de prânz noi am rămas în camera de zi, la căldura focului. Prietenul meu încerca să ma convingă că nu este nicio tragedie încă o zi petrecută acolo. Avea dreptate, dar la mine se rupea tradiția, încă nu eram pregătit să zbor de acasă, nu aveam un plan de rezervă în caz că...

La un moment, pe la ora 14 tanti Nela intră în cameră și îmi spune: Te duce  nentu Gheorghe la autobuz, peste deal, la Livada. Îmbracă-te, trebuie să plecați  o să vă apuce seara!

M-am îmbrăcat repede. Tatăl lui Titi era un om zdravăn, bine clădit, avea ochi blânzi, dar hotărâți.  Mi-am luat la revedere de la cei rămași la Budrea, le-am urat iar „La mulți ani ” și am plecat. Mergi în spatele meu, mi-a spus, nea Gheorghe! Zăpada scârțâia, aveam sentimentul unei aventuri de iarnă, peste dealuri, în timp ce, mai târziu am realizat, omul acela a plecat de acasă în ziua de Crăciun, să mă ducă pe mine la autobuzul pentru Râmnic. Se întorcea din când în când și se asigura că sunt în urma sa. Nu zicea nimic. Tăcea ca dealurile,  ca brazii. O tăcere adâncă pe note de pași scârțâind în omăt. Trecând printr-o plantație de brazi am vazut o căprioară. Da, aventura mea căpăta proporții fabuloase! O căprioară în pădure, nu la zoo! Mergând dintre brazi a țâșnit încă una. Eu eram extaziat,  nea Gheorghe s-a întors spre mine, a zâmbit, Haide ne prinde noaptea! Deodată la vreo cinci zeci de metri de cărarea pe care mergeam, am văzut un grup întreg. Erau vreo șapte, cred și un cerb tânăr. Avea coarne, dar nu mari și nici rămuroase.

Bucuria aceasta a vederii grupului de căprioare era o experiență inedită.  Ghidul meu nu era impresionat,  pentru el făcea parte din decor.

Dar lupi sunt? L-am întrebat cuprins de un fior neașteptat. Mai sunt, mi-a răspuns. Atunci am înghețat. S-a uitat la mine: Ți-e frică de lupi? Da, am zis eu. Zăpada era cam la înălțimea ghetei pe acolo. Undeva în față se vedeu lumini.

Uite, mai e putin și ajungem.

Parcă înserarea se scurgea și dintre ramurile brazilor. Zăpada strălucea, scârțâia, mă pișca gerul la vârful degetelor de la picioare. Pe ici, pe colo apărea câte o casă. Era seara de Crăciun. Doar nea Gheorghe în bunătatea sa, plecase de acasă să mă ducă pe mine la autobuz. Poteca deja se făcuse uliță. Nu știu pe unde, cum, dar am ajund la un magazin, cum era pe atunci, în mijlocul satului, universal. În stație mai erau câțiva oameni.

Bună seara, zice nea Gheorghe! Așteptați masina de Râmnic?

Da, a răspuns unul dintre ei, zâmbind  la mine. A trecut la deal, așteptăm să coboare.

Nea Gheorghe a băgat mâna în buzunar. A scos o hârtie de cinci lei, din pantalonii de dimie și mi i-a întins.  Să iei Bilet!

Mulțumesc!

Aș pleca și eu, trebuie să mă întorc la Budrea, a zis gazda mea către cei din stație, vă rog să aveți grijă de băiatul acesta să se urce în autobuz și să se dea jos la Râmnic!

Mergi sănătos! A spus zâmbăretul. Avem noi grijă! La mulți ani!

Nea Gheorghe mi-a strâns mâna. Mi-a dat sacoșa pe care a cărat-o tot drumul pentru mine. Transmite sănătate și sărbători cu bucurie, domnului căpitan și mamei tale!

A plecat printre case, de data aceasta o umbră în întunericul serii.

Se lăsa ger, pișca la mâini și la picioare, nu am așteptat mult. A venit autobuzul. M-am urcat cu ceilalți. Am vrut sa stau jos, pe scaun, dar nu se putea, era prea frig. M-am ridicat și mă țineam de o bară, lângă geam.

Mă gândeam la căprioarele pe care le văzusem. Atunci am realizat că poate ai mei nici nu mă mai așteptau. Când oprea autobuzul în vreo stație mă uitam la cel  care vorbise cu însoțitorul meu. Îmi făcea semn cu mâna ca nu e grabă. Îți spun eu când ajungem! Mai avem vreo șase stații.

Când am intrat în Râmnic am știut ca sunt casă.

M-am dat jos la autogară. Cinci zeci de metri mai la stânga în fața gării era autobuzul. M-am urcat repede, mai aveam doi lei, am luat bilet.

Blocurile din Costieni au început să se vadă. O bucurie imensă mi-a umplut sufletul. Toate blocurile aveau luminile aprinse. Mirosea a grătar, a cârnați, muzică,  pocnituri  de biciuri, colindători pe la blocuri. Sacoșa era cam grea dar am dus-o. Când să intru în bloc, tata! Venea de la gunoi.

Ia uite, a venit boieru acasă! M-a îmbrățișat și m-a pupat pe frunte. La mulți ani! Am crezut ca nu mai vii! Hai să le facem o surpriză!

Când am intrat în casă au sărit toți pe mine. Da, atunci venea și pentru mine Crăciunul! Eram acasă. Mama nu știa ce să-mi pună mai întâi să mănânc. Fratele meu îmi arătă mândru pomul de Crăciun. Bradul era înalt, cât sufrageria. Coșulețele pe care le făceam noi la școală, din carton și acoperite cu hârtie creponată, erau pline cu bomboane de pom. Cadoul meu mă aștepta sub brad. Am văzut doar ceasul. Primisem un ceas. Era auriu, cu brățară, cadran roșu. Primul meu ceas: Luch.

M-au întrebat ce s-a întâmplat, le-am explicat, dar în ochi mi-au rămas silueta lui nea Gheorghe, prin zăpadă, și căprioarele.

Târziu m-am uita pe hartă să vad drumul  de la Budrea la Livada, peste deal.

Era iarnă, seara de Crăciun. Un om se ducea acasă la ai lui, după ce a facut ca un  alt copil să ajungă bucuros la ai lui.

                                                                                                                    Teo Cabel