Șnurul, roz, îmbrățișează mijlocul femeii.Altul se pierde între fesele dezgolite pe jumătate,
„La vie en rose” spune bărbatul
Făcându-și pasul auzit în secundele oprite.
Ea se ridică,
Trage de pantaloni în sus și bluza peste talie,
Îl înfruntă cu zâmbet de pelin,
Îi taie picioarele cu o privire piezișă,
Toarnă aversa fără curcubeu din ochiul senin
Și, fără pelin, întreabă „Vreți o carte din raft”?
Păi, dacă-i așa, înnoirea cu straie parodic-ironice a poeziei tale, are loc într-o matrice nouă, nefolosită de tine, până acum. De la discursul metaforic-livresc, până la discursul narativ, și de la constanta retoric inventată a discursului poetic , la constanta ironic-implicată (cu precădere, acum), îmi indică, mie acum, să citesc poezia ta cu următoarele observații: 1. caracterul experimental?! 2. îmbrățișarea unui curent primenitor(în poezia ta?) 3. ironia unei abordări realiste a curentului nou adus în poezia tânără, să fie forța cu care pătrund acești tineri în „nonpoezia” curentului adus din occident? Se pare că am răspuns prin sintagma lui E. Simion care spunea că acolo unde autorul nu are soluții, critica bâjbâie și ea. Dar e un început interesant, chiar!
RăspundețiȘtergere