Teo Cabel: „LUMEA E UN POD ÎN MIȘCARE”

Mihaela Roxana Boboc a citit în Cenaclul AntePortas, sâmbătă 25 iulie, la Casa de cultură a sindicatelor. Parcă toropite, puțin de vremea momentului, și contaminate de spleen, versurile poetei au aripile viguroase. Tușele de culoare refac punți acolo unde cuvântul nu își găseste cea mai bună așezare. Combinația pictură - poezie o reprezintă, autoarea însăși se identifică în aceste binom de manifestare a sensibilității creatoare.

Din comentarii pe baza celor citite:

Niță Petruța: De data aceasta cred că o prinde mai bine proza pe Mihaela.

Costel Suditu: Poezia are starea în care este. Textele au aspect neterminat.Mi-a reținut atenția poezia Inspirație.

Gina Zaharia: Am interpretat textele Mihaelei ca poeme în proză... pe o insulă oarecum nouă... își urcă izvoarele în tablouri...spiritul vagabont e un alint.

Mariana Cabel: Sensurile pe care le percep sunt mai mult cele secundare, gândindu-mă și la cele proprii și figurate. Versurile în sine sunt frumoase, lipsește liantul. M-au impresionat: „de-o parte trecutul se preface în apă /miriștile copilăriei se întind nestingherite” (Clipa e o mireasă fugind prin câmpuri de ceață).

Mihaela Burlacu: Text prea metaforic. Sunt multe și frumoase: metafore, figuri de stil, dar nu transmit mesajul așteptat, nici dacă aș citi ca novice, nici ca avizat... îți recomand punerea acestor metafore frumoase în epic. Ai un potențial foarte mare și valoros.

Alexandru Bolache a constatat o stare de tristețe .

Laurențiu Belizan: Mihaela caută, cum am mai spus, uneori, frumosul cu orice preț. Dar este o poeta talentată.

Sabina Rîmbeț a fost impresioantă de „Un mormânt gol nu poate adăposti un spirit vagabond. Dragostea este uitată aici.

Versurile Mihaelei Boboc, plutind pe o stare de nefinisare, au ridicat sprîncenele ascultătorilor și au încântat în ipostaze ca:„ Zilele în trupul femeii de ieri mi se par tot mai vagi.”( Zilele în trupul femeii de ieri); „cine ştie unde-şi aruncă timpul undiţa/să mai scoată câte unul din vulcan/şi să-l stingă în lutul deformat/(...) întorci limbile la începutul creaţiei/când omul era tină infimă/geneza devine punctul din care/pasul divin măsoară vieţi. ”(În fereastra întemnițaților); „și te-am ales din întâmplare pasager prin poezie/m-ai întrebat unde merg/de port bagajul acesta greu/să-l văd pe tata ți-am zis/e drum lung și mama mi-a pus înăuntru toate rugăciunile(...)de multe ori am visat că lumea e un pod în mișcare.”( Și l-am strâns în pumn); sau: „clipa ca o nucă seacă lovește în pereții inimii mele/înăuntru o cămară aidoma unui beci cu vinuri rare(...)miriștile copilăriei se întind nestingherite/chiar și dorul își culcă urechea la pământ/să cuprindă poveștile (...)viitorul își poartă frunzele spre alte case abandon în prispa gândului/clipa e o mireasă fugind prin câmpuri de ceață.”( clipa e o mireasă fugind prin câmpuri de ceață.)

Poezia care s-a impus a fost Inspir(ație) ; o redăm integral.:

„trag după mine tristețea ca pe o jucărie stricată

zornăind în timpanul durerii

pleoapele se deschid involuntar

lăcrimând absența capătă acuratețe

până la detaliu aș putea să te sting în scrumul zilei

să te întorc ca pe o foaie de tutun

rulându-ți inima pe margini

aș fi cel mai înrăit fumător

noaptea târziu te-aș scoate din respirațiile mele

doar ca să te inspir iar.”

Cum spune Mihaela „Lumea este un pod în mișcare”; o sintagmă glisantă, de o frumusețe poetică antologică.