Dacă prima plachetă
de versuri a lui Teo
Cabel avea ca ţintă principală căutarea
identităţii lirice, în a doua plachetă
( purtând titlul „Merg mai
departe”, „EDITGRAF”, Buzău, 2012), autorul îşi declară, cu obstinaţie,
decizia continuării explorării poetice
prin universul poeziei, o Golgotă asumată cu scopul izbăvirii vâlvătăilor
lăuntrice.
După investigarea cărţii de debut(
„Tablouri fără semnătură”), încheiam notele de lectură printr-o opinie
personală, având şi o tentă premonitorie: „Nu poţi fi poet dacă nu alergi desculţ prin
schitul durerii, ca să închini iubirii
idei trăsnite, pururi luminătoare.”
Da, într-adevăr, Teo Cabel a fost
fidel crezului său poetic, fiindcă suferinţa este investigată fără cruţare,
temele majore ale existenţei sunt prezente şi tonalitatea lirică este în
perfect acord cu atmosfera creată în poeme. În bună parte din noile sale poezii, poetul probează aplomb liric, maturitate în alegerea
subiectelor, un stil necăutat, conferind stihurilor naturaleţe, siguranţă şi
dinamism în discursul poetic.
Pentru a nu face observaţii
inconsistente, ne vom limita doar la examinarea a trei teme care conferă
volumului trăsături valorice: condiţia
creatorului de poezie, universul existenţial
mizer(încărcat de tragism) al
„boschetarului”, iubirea sacră care
aureolează fiinţe, locuri, amintiri. Facem precizarea că acestea trădează o
anume maturitate lirică dobândită de acest poet, printr-un exerciţiu făcut cu
perseverenţă şi dăruire, într-o perioadă de timp relativ scurtă.
În primul rând, ne-a reţinut
atenţia viziunea lui Teo Cabel asupra condiţiei creatorului de poezie. Relaţia
dintre el, poetul, şi poezia sa este una specială: „Poezia mea străină îmi e./ Sare
la mine din gura altuia,/ Se altoieşte în aer/ În fel de fel de chipuri,
neştiute./ Apoi se înfăşoară după cel pe care îl văd/ În fiecare zi în
oglindă.” A nu se înţelege că
poetul îşi reneagă propria-i creaţie; nici pe departe nu poate fi vorba de aşa
ceva. La o examinare mai atentă, se constată că receptăm sugestia procesului de
creaţie pătruns de dramatism. Poezia nu este rodul unui creator egolatru, ci se
întrupează din realitatea crudă, din suferinţele proprii, dar şi ale altora,
câteodată asediindu-şi părintele care a plămădit-o. Creaţia este aşadar strigăt
şi ecou sau, uneori, pură gratuitate ( „foc
de artificii”), alteori, sculptură în piatră; poeziile sunt văzute
metaforic „peşteri” depozitare de esenţe, realităţi exis-tenţiale
înveşmântate în culorile durerii „de a fi”, pe care eul liric- „eu”-, deşi le trăieşte alături de „noi” , nu vrea să şi le asume, dintr-un
orgoliu sisific.
„Potopul singurătăţii” este
poemul definirii, autode- finirii fiorului sfredelitor al poeziei, fior care se
instalează în plasma spirituală a celor predestinaţi chinurilor facerii. Cine,
ce, cum este Poetul? Greu de portretizat în cuvinte. Pe ecranul cabelian eul
poetic capătă forme şi identităţi ciudate: „Poetul/Kamikaze în oceanul
valurilor cubice,/Valurile cu...bice lovesc surd,/ Fără ţărmuri de milă.”
În acest univers poetic, există o zbatere-frământare infernală, „bula de
oxigen” tăinuieşte plăsmuiri în adânc de spirit după care: „Căderea,
în valurile sferice, în aburii/ De la malul nopţii,” Discursul descriptiv gâlgâie de simboluri
vii, scânteind sugestii cutremurătoare: „Lumina farului se zbate ca un pescăruş
lovit/ Plonjează în triunghiurile adâncimilor, sepiile mişună/ Pline de
cerneală simpatică,/ Şi de aici, tămâind la icoana ternului,/ Prinsă în cuiul
infinitului...”
O nouă ipostază a poetului ni-l
înfăţişează întors în iureşul „potopului”, în realitatea necruţătoare a
străzii.
Poetul autentic nu-şi flutură
biruinţele în piaţa publică, nu-şi face o glorie din singurătatea cinică, nu
are timp de aşa ceva, fiindcă „Esenţele
şi zgura de pe arca lui/ Caută să-l sfâşie,/ El îşi înmoaie pana în călimară.” Şi
lucrează, înfăptuieşte, dă viaţă.
Dacă aveţi o ureche interioară,
voi, cei ce-l citiţi în adânc de sine, deschideţi-o, să-i ascultaţi şoapta
furişă a creatorului de poezie care glăsuieşte astfel: Nu-s de invidiat, jur! Şi-i veţi da perfectă dreptate după
ce veţi gusta din licoarea ultimelor stihuri ale poemului: „În
viaţa poetului / Nu vine niciun porumbel,/Nicio ramură de măslin./ Doar o
făclie/ Pâlpâie/ Doamne, ce ploaie!”
Încheiem incursiunea în concepţia lui Teo
Cabel referitoare la profilul interior al poetului şi la configuraţia ideatică
a Poeziei, prin câteva aprecieri privind un
discurs poetic mai puţin obişnuit
despre fizionomia poetului. Facem precizarea că, deocamdată, acest ouvrier al
poeziei, este şi un curajos explorator al teritoriilor stăpânite de Euterpe. Îi
lăudăm osârdia, fără să-l ridicăm în slăvi, fără să facem din el un erou al
liricii.
Deocamdată suntem încântaţi că
există stihurile de mai jos, că el se exprimă inspirat şi că este posesorul
unei forţe de comunicare aparte.
Poezia „Ochii poetului” este
edificatoare; ne fascinează prin capacitatea, forţa imaginativă de care e în stare Teo Cabel. El
vede în fiinţa unsă cu harul creaţiei un purtător de teritoriu edenic. Să fi
locuit de farmecul misterios al naturii de pretutindeni, să fi binecuvântat de
triumfătoarea iubire este un adevărat miracol şi, în acelaşi timp, o
binefacere. Căci în el pot: „Toate
hărţile urii laserul iubirii să le taie!”( A se observa topica enunţului.) Acesta e Poetul.
Nenumăratele bogăţii, frumuseţi „să fie un mic petic în mintea ta,/ De unde
să pleci Cristofor Columb/ Sau Badea Cârţan,/Să descoperi continentul de
suflet/ Şi să ajungi în oceanul nemuririi.”
Versurile acestui poem curg
într-un registru amplu, având un fond ideatic armonios, amintind de marii
umanişti. Poetul se aventurează într-un
act de confesiune către toţi semenii şi, în acelaşi timp, către întregul univers.
O frumuseţe aparte conţine imaginea poetică „oceanul nemuririi”. Fără infatuare, fără pedanterie, în maniera-i
proprie, poetul îşi destăinuie, pe calea sugestiei, simţirile: <<Oceanul
acela să fie doar/ Ochiul tău drept de poet./ În ochiul stâng/Viaţa ta de zi cu
zi:/ Zăpada spre primăvară se face neagră,/ Trandafirii au spini,/ Copiii vor să te educe. Încă nu au auzit/ Pe nimeni
în curtea lor să-i îndemne/ „ Ia şi citeşte!”>>
Nu se poate trece sub tăcere
frecvenţa cuvintelor din- tr-un
vocabular poetic bogat în verbe aflate
la conjunctivul prezent, modul acţiunii posibil de a fi înfăptuită într-un
viitor incert. Verbe precum „să ai”, „să
păşeşti”, „să cari”, „să ştii”, „să descoperi”, „să ajungi” conferă
poemului o deschidere acţională optimistă.
Aminteam la începutul demersului
nostru despre prezenţa, în structura acestei cărţi, a temei existenţei mizere a „boschetarului”.
Teo Cabel nu evită temele pretenţioase, are ochiul format în a sesiza cu pertinenţă
scene semnificative din existenţa obişnuită a semenilor. L-am putea numi pe
T.Cabel şi poet al „faptului divers” ,
dar nu în descendenţa lui Jacques Prevert, ci într-o manieră original-estică.
Damnatul sorţii este surprins cu dibăcie în tuşe sigure; i se stabilesc
coordonatele spaţio-temporale: „Doarme unde apucă,/ În mijlocul naturii,/
Chilia lui, ultimul boschet de pe alee./ Se trezeşte devreme, îi dau
deşteptarea chiriaşii./ Dacă seara îl cam ameţeşte,/ Dimineaţa, în schimb,
aceştia...”
O succintă radiografie a
tonusului psihologic de care dispune „boschetarul” face trecerea spre restul
zilei: „Cum spuneam, mintea îi e o grădină după o/ Ploaie torenţială./ Nu se
mişcă brusc/ Încearcă să-şi amintească ce zi a fost ieri de a/ Ţinut post.”
Ce face toată ziua? În nici un
caz nu vegetează; este activ, îşi omoară timpul şi îşi scurtează zilele ca să
nu ajungă bătrân: „Apoi toată ziua face curăţenie la chiştoace/ Precum sanitarii din
acvariu./ Trage fumul adânc şi toţi puii singurătăţii trag/ De sufletul său
precum calicii la pomană.”
Reportajul acesta al durerii cu
zâmbetul pe buze se încheie sub semnul deznădejdiei, lăsând în suflet ecoul
spuselor subînţelese: „Ei da, este posibil!” : „Seara,/ Maestru de ceremonii cu
multe grade pe.../ În gât mai mult, nicicum pe umăr,/Îl roagă să ţină de urât
unui suflet amărât,/ Un câine bătut şi
muşcat/ Şi el.../ Să spună nu/ Nu a-nvăţat.”
Acelaşi tragism cutreieră şi
versurile poemului „Zidul”, în care lirismul capătă culoare cernită. Cititorul deprins cu lectura aprofunată reia
fraze, descoperă idei, stări, imagini, însă, mai ales, descoperă dexteritatea
poetului în realizarea introspecţiei psihologice.
A treia temă pentru care placheta
aceasta trebuie salutată este elogierea fiinţelor care au căpătat,
prin scurta, dar eclatanta existenţă telurică, aureola nemuririi.
Teo Cabel are o intuiţie poetică
pe care nu poţi să nu o sesizezi mai ales când e vorba de simbolurile sacre. El
simte, prin fibrele intime ale fiinţei sale că, despre Dumnezeu şi despre Mamă,
nu se poate vorbi oricum; mai ales în poezie, nu ai voie să ticluieşti
vocabule comune, sterpe ; pentru că,
deşi mama e aceeaşi fiinţă îndumnezeită pentru cei aduşi pe lume, ea e simţită
diferit de fiecare dintre noi. Cu capul plecat, însă cu fruntea spiritului
înălţată spre cer, poetul nu-şi portretizează mama, ci o defineşte prin prisma
vibraţiilor sale lăuntrice. „Prezenţa de
a fi a mamei” este o constantă care
nu piere în veci, aşa cum minunea de a exista a cerului dăinuie, fără să mire pe nimeni. Deoarece mama e
începutul începutului şi sărutul luminii dintâi, este simbolul echilibrului de
pe planetă, este matca izvoarelor văzute şi nevăzute. Însă, ori ce-am spune noi, tot mai altfel
glăsuieşte poetul: „Mama este apa pe care o bei/ Lumina care te pătrunde şi ochii care/
Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte/ Păcatul tău:/ Uitarea, nepăsarea.”
Fără menajamente, poetul pune degetul pe cele două răni de care fiii/ fiicele
pururi sunt vinovaţi/ vinovate(„Uitarea, nepăsarea.”). Discursul
liric capătă altitudine emoţională,
cuvintele sunt bine strunite, imaginile poetice inspirat plasate: „Mama
este inima care îţi bate în piept, / Fereastra prin care priveşti,/ Nu geamul
casant/ Rădăcina pe care nu ai voie să o tai, / Altfel, eşti un ciulin bătut de
vânt în arşiţa vieţii.”
Densitatea acestei piese lirice
este remarcabilă, încât dacă ai decupa ultimul citat din contextul poeziei, ar
fi suficient să obţii un veritabil omagiu adus celei care ţi-a dat suflare ca
om, pe această planetă.
Aureolă a nemuririi poartă, în
conştiinţa tânărului poet, şi unul dintre
maeştri stihului românesc, Ion
Nicolescu, pe care Teo Cabel îl
transformă într-un simbol al iubirii a tot ce este înalt, pur şi înveşnicit.
Această poezie s-ar putea numi „Cântec întru nemurire”, fiindcă ea constituie
un imn închinat celor ce au slujit cu înaltă cinstire şi devotament, preţ de o
viaţă întreagă, la curtea LIMBII ROMÂNE. Poezia aceasta?(„Urma
poetului”) Ce poem filozofic, ce parcurgerea drumului către desăvârşire, ce
scânteieri de virtuozitate! Simplu: pentru noi este doar o lacrimă de cinstire
adusă de un brad împodobit cu tinereţe, numit Teo Cabel, unui bard din coasta Carpaţilor. Doamne ce adânc suspină versurile aceste pe
lespedea memoriei: „Ochii zimbrului, în frâu, treceau/ Călători în
altă lume,/În timp ce-n viaţă nestruniţi/ Urcau iubind pe orice culme.”// Azi
nu era poetul pregătit,/ Fără de veste să devină ieri./ Zăpada de pe brazi l-a îngropat,/ Când încă număra la
primăveri.”
Plăsmuirile poetice ale
creatorilor de valori spirituale sunt singurele care le vor păzi
vecia „peste Carpaţi” este de părere şi Teo Cabel, plecându-şi fruntea
peste lespedea de stihuri sub care
odihneşte poetul omagiat.
Desigur, sunt şi alte teme
abordate cu succes în a doua carte cu
poezii, semnată de autorul amintit, însă
tratate superficial de către comentatori, n-ar face alceva decât să dăuneze
veritabilelor puncte forte ale acestei cărţi.
Scăderi, mici neajunsuri, anumite
inadvertenţe expresive pot exista în oricare nou volum de poezii, fiindcă nu
există, cu adevărat, perfecţiune pe
Terra; însă ceea ce este meritoriu, cu adevărat valororos, nu trebuie nici
minimalizat şi nici scăpat din vedere. Îmi place să le amintesc „cârcotaşilor”
spusele lui Blaga: „Numai
operele mijlocii sunt ireproşabile-cele mari niciodată.” iar celor bolnavi de lauda fără
motivaţie a cărţilor - vorbele profesorului meu : „De vrei să prosteşti un scriitor, toarnă-i în pahar deşarte laude cu
nemiluita.”
Cu certitudine, acest volum este
actul de identitate care-i dă dreptul autorului să meargă mai departe. Cât de
departe, prin ce teritorii, cu ce sorţi de izbândă, depinde de intensitatea
focului creaţiei sale, de mirul inspiraţiei şi de spiritul lui de sacrificiu. (Traian Gh. Cristea(14 august
2013)
felicitari! :)
RăspundețiȘtergereFelicitari!Drum bun in lumea cuvintelor...
RăspundețiȘtergereMulțumesc, la fel! :)
Ștergere