marți, 20 august 2013

PERMIS DE LIBERĂ TRECERE



     

 

(Note de lectură)


 
                                                                        
Dacă prima plachetă de versuri a lui Teo Cabel avea ca ţintă principală  căutarea identităţii lirice, în a doua plachetă   ( purtând titlul „Merg mai departe”, „EDITGRAF”, Buzău, 2012), autorul îşi declară, cu obstinaţie, decizia  continuării explorării poetice prin universul poeziei, o Golgotă asumată cu scopul izbăvirii vâlvătăilor lăuntrice.
După investigarea cărţii de debut( „Tablouri fără semnătură”), încheiam notele de lectură printr-o opinie personală, având şi o tentă premonitorie: „Nu poţi fi poet dacă nu alergi desculţ prin schitul durerii, ca să  închini iubirii  idei trăsnite, pururi luminătoare.”   
Da, într-adevăr, Teo Cabel a fost fidel crezului său poetic, fiindcă suferinţa este investigată fără cruţare, temele majore ale existenţei sunt prezente şi tonalitatea lirică este în perfect acord cu atmosfera creată în poeme. În bună parte din  noile sale poezii, poetul  probează aplomb liric, maturitate în alegerea subiectelor, un stil necăutat, conferind stihurilor naturaleţe, siguranţă şi dinamism în discursul poetic.
Pentru a nu face observaţii inconsistente, ne vom limita doar la examinarea a trei teme care conferă volumului trăsături valorice: condiţia creatorului de poezie, universul  existenţial  mizer(încărcat de tragism) al „boschetarului”, iubirea sacră care aureolează fiinţe, locuri, amintiri. Facem precizarea că acestea trădează o anume maturitate lirică dobândită de acest poet, printr-un exerciţiu făcut cu perseverenţă şi dăruire, într-o perioadă de timp relativ scurtă.
În primul rând, ne-a reţinut atenţia viziunea lui Teo Cabel asupra condiţiei creatorului de poezie. Relaţia dintre el, poetul, şi poezia sa este una specială: „Poezia mea străină îmi e./ Sare la mine din gura altuia,/ Se altoieşte în aer/ În fel de fel de chipuri, neştiute./ Apoi se înfăşoară după cel pe care îl văd/ În fiecare zi în oglindă.”  A nu se înţelege că poetul îşi reneagă propria-i creaţie; nici pe departe nu poate fi vorba de aşa ceva. La o examinare mai atentă, se constată că receptăm sugestia procesului de creaţie pătruns de dramatism. Poezia nu este rodul unui creator egolatru, ci se întrupează din realitatea crudă, din suferinţele proprii, dar şi ale altora, câteodată asediindu-şi părintele care a plămădit-o. Creaţia este aşadar strigăt şi ecou sau, uneori, pură gratuitate ( „foc de artificii”), alteori, sculptură în piatră; poeziile sunt văzute metaforic  „peşteri” depozitare  de esenţe, realităţi exis-tenţiale înveşmântate în culorile durerii „de a fi”, pe care eul liric- „eu”-, deşi le trăieşte alături de „noi” , nu vrea să şi le asume, dintr-un orgoliu sisific.
„Potopul singurătăţii” este poemul definirii, autode- finirii fiorului sfredelitor al poeziei, fior care se instalează în plasma spirituală a celor predestinaţi chinurilor facerii. Cine, ce, cum este Poetul? Greu de portretizat în cuvinte. Pe ecranul cabelian eul poetic capătă forme şi identităţi ciudate: „Poetul/Kamikaze în oceanul valurilor cubice,/Valurile cu...bice lovesc surd,/ Fără ţărmuri de milă.” În acest univers poetic, există o zbatere-frământare infernală, „bula de oxigen” tăinuieşte plăsmuiri în adânc de spirit după care: „Căderea, în valurile sferice, în aburii/ De la malul nopţii,”  Discursul descriptiv gâlgâie de simboluri vii, scânteind sugestii cutremurătoare: „Lumina farului se zbate ca un pescăruş lovit/ Plonjează în triunghiurile adâncimilor, sepiile mişună/ Pline de cerneală simpatică,/ Şi de aici, tămâind la icoana ternului,/ Prinsă în cuiul infinitului...”
O nouă ipostază a poetului ni-l înfăţişează întors în iureşul „potopului”, în realitatea necruţătoare a străzii.
Poetul autentic nu-şi flutură biruinţele în piaţa publică, nu-şi face o glorie din singurătatea cinică, nu are timp  de aşa ceva, fiindcă „Esenţele şi zgura de pe arca lui/ Caută să-l sfâşie,/ El îşi înmoaie pana în călimară.” Şi lucrează, înfăptuieşte, dă viaţă.
Dacă aveţi o ureche interioară, voi, cei ce-l citiţi în adânc de sine, deschideţi-o, să-i ascultaţi şoapta furişă a creatorului de poezie care glăsuieşte astfel: Nu-s de invidiat, jur!   Şi-i veţi da perfectă dreptate după ce veţi gusta din licoarea ultimelor stihuri ale poemului: „În viaţa poetului / Nu vine niciun porumbel,/Nicio ramură de măslin./ Doar o făclie/ Pâlpâie/ Doamne, ce ploaie!”
 Încheiem incursiunea în concepţia lui Teo Cabel referitoare la profilul interior al poetului şi la configuraţia ideatică a Poeziei, prin câteva aprecieri privind un  discurs poetic mai puţin  obişnuit despre fizionomia poetului. Facem precizarea că, deocamdată, acest ouvrier al poeziei, este şi un curajos explorator al teritoriilor stăpânite de Euterpe. Îi lăudăm osârdia, fără să-l ridicăm în slăvi, fără să facem din el un erou al liricii.
Deocamdată suntem încântaţi că există stihurile de mai jos, că el se exprimă inspirat şi că este posesorul unei forţe de comunicare aparte.
Poezia „Ochii poetului” este edificatoare; ne fascinează prin capacitatea, forţa  imaginativă de care e în stare Teo Cabel. El vede în fiinţa unsă cu harul creaţiei un purtător de teritoriu edenic. Să fi locuit de farmecul misterios al naturii de pretutindeni, să fi binecuvântat de triumfătoarea iubire este un adevărat miracol şi, în acelaşi timp, o binefacere. Căci în el pot: „Toate hărţile urii laserul iubirii să le taie!”( A se observa topica enunţului.)  Acesta e Poetul. Nenumăratele bogăţii, frumuseţi „să fie un mic petic în mintea ta,/ De unde să pleci Cristofor Columb/ Sau Badea Cârţan,/Să descoperi continentul de suflet/ Şi să ajungi în oceanul nemuririi.”
Versurile acestui poem curg într-un registru amplu, având un fond ideatic armonios, amintind de marii umanişti.  Poetul se aventurează într-un act de confesiune către toţi semenii şi, în acelaşi timp, către întregul univers. O frumuseţe aparte conţine imaginea poetică „oceanul nemuririi”. Fără infatuare, fără pedanterie, în maniera-i proprie, poetul îşi destăinuie, pe calea sugestiei, simţirile: <<Oceanul acela să fie doar/ Ochiul tău drept de poet./ În ochiul stâng/Viaţa ta de zi cu zi:/ Zăpada spre primăvară se face neagră,/ Trandafirii au spini,/ Copiii  vor să te educe. Încă nu au auzit/ Pe nimeni în curtea lor să-i îndemne/ „ Ia şi citeşte!”>>
Nu se poate trece sub tăcere frecvenţa cuvintelor din-   tr-un vocabular poetic  bogat în verbe aflate la conjunctivul prezent, modul acţiunii posibil de a fi înfăptuită într-un viitor incert. Verbe precum „să ai”, „să păşeşti”, „să cari”, „să ştii”, „să descoperi”, „să ajungi” conferă poemului o deschidere acţională optimistă.
Aminteam la începutul demersului nostru despre prezenţa, în structura acestei cărţi, a temei existenţei mizere a „boschetarului”. Teo Cabel nu evită temele pretenţioase, are ochiul format în a sesiza cu pertinenţă scene semnificative din existenţa obişnuită a semenilor. L-am putea numi pe T.Cabel  şi poet al „faptului divers” , dar nu în descendenţa lui Jacques Prevert, ci într-o manieră original-estică. Damnatul sorţii este surprins cu dibăcie în tuşe sigure; i se stabilesc coordonatele spaţio-temporale: „Doarme unde apucă,/ În mijlocul naturii,/ Chilia lui, ultimul boschet de pe alee./ Se trezeşte devreme, îi dau deşteptarea chiriaşii./ Dacă seara îl cam ameţeşte,/ Dimineaţa, în schimb, aceştia...”
O succintă radiografie a tonusului psihologic de care dispune „boschetarul” face trecerea spre restul zilei: „Cum spuneam, mintea îi e o grădină după o/ Ploaie torenţială./ Nu se mişcă brusc/ Încearcă să-şi amintească ce zi a fost ieri de a/ Ţinut post.”
Ce face toată ziua? În nici un caz nu vegetează; este activ, îşi omoară timpul şi îşi scurtează zilele ca să nu ajungă bătrân: „Apoi toată ziua face curăţenie la chiştoace/ Precum sanitarii din acvariu./ Trage fumul adânc şi toţi puii singurătăţii trag/ De sufletul său precum calicii la pomană.”
Reportajul acesta al durerii cu zâmbetul pe buze se încheie sub semnul deznădejdiei, lăsând în suflet ecoul spuselor subînţelese: „Ei da, este posibil!” : „Seara,/ Maestru de ceremonii cu multe grade pe.../ În gât mai mult, nicicum pe umăr,/Îl roagă să ţină de urât unui suflet amărât,/ Un câine bătut  şi muşcat/ Şi el.../ Să spună nu/ Nu a-nvăţat.”
Acelaşi tragism cutreieră şi versurile poemului „Zidul”, în care lirismul capătă culoare cernită.  Cititorul deprins cu lectura aprofunată reia fraze, descoperă idei, stări, imagini, însă, mai ales, descoperă dexteritatea poetului în realizarea introspecţiei psihologice.
A treia temă pentru care placheta aceasta trebuie salutată este  elogierea fiinţelor care au căpătat, prin scurta, dar eclatanta existenţă telurică, aureola nemuririi.
Teo Cabel are o intuiţie poetică pe care nu poţi să nu o sesizezi mai ales când e vorba de simbolurile sacre. El simte, prin fibrele intime ale fiinţei sale că, despre Dumnezeu şi despre Mamă, nu se poate vorbi oricum; mai ales în poezie, nu ai voie să ticluieşti vocabule  comune, sterpe ; pentru că, deşi mama e aceeaşi fiinţă îndumnezeită pentru cei aduşi pe lume, ea e simţită diferit de fiecare dintre noi. Cu capul plecat, însă cu fruntea spiritului înălţată spre cer, poetul nu-şi portretizează mama, ci o defineşte prin prisma vibraţiilor sale lăuntrice. „Prezenţa de a fi a mamei” este  o constantă care nu piere în veci, aşa cum minunea de a exista a cerului dăinuie,  fără să mire pe nimeni. Deoarece mama e începutul începutului şi sărutul luminii dintâi, este simbolul echilibrului de pe planetă, este matca izvoarelor văzute şi nevăzute.  Însă, ori ce-am spune noi, tot mai altfel glăsuieşte poetul: „Mama este apa pe care o bei/ Lumina care te pătrunde şi ochii care/ Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte/ Păcatul tău:/ Uitarea, nepăsarea.” Fără menajamente, poetul pune degetul pe cele două răni de care fiii/ fiicele pururi sunt vinovaţi/ vinovate(„Uitarea, nepăsarea.”). Discursul liric capătă altitudine emoţională,  cuvintele sunt bine strunite, imaginile poetice inspirat plasate: „Mama este inima care îţi bate în piept, / Fereastra prin care priveşti,/ Nu geamul casant/ Rădăcina pe care nu ai voie să o tai, / Altfel, eşti un ciulin bătut de vânt în arşiţa vieţii.”
Densitatea acestei piese lirice este remarcabilă, încât dacă ai decupa ultimul citat din contextul poeziei, ar fi suficient să obţii un veritabil omagiu adus celei care ţi-a dat suflare ca om, pe această planetă.
Aureolă a nemuririi poartă, în conştiinţa tânărului poet, şi unul dintre  maeştri stihului românesc, Ion Nicolescu, pe care Teo Cabel îl transformă într-un simbol al iubirii a tot ce este înalt, pur şi înveşnicit. Această poezie s-ar putea numi „Cântec întru nemurire”, fiindcă ea constituie un imn închinat celor ce au slujit cu înaltă cinstire şi devotament, preţ de o viaţă întreagă, la curtea LIMBII ROMÂNE. Poezia aceasta?(„Urma poetului”) Ce poem filozofic, ce parcurgerea drumului către desăvârşire, ce scânteieri de virtuozitate! Simplu: pentru noi este doar o lacrimă de cinstire adusă de un brad împodobit cu tinereţe, numit Teo Cabel, unui bard din coasta Carpaţilor.  Doamne ce adânc suspină versurile aceste pe lespedea memoriei: „Ochii  zimbrului, în frâu, treceau/ Călători în altă lume,/În timp ce-n viaţă nestruniţi/ Urcau iubind pe orice culme.”// Azi nu era poetul pregătit,/ Fără de veste să devină ieri./ Zăpada de pe  brazi l-a îngropat,/ Când încă număra la primăveri.”
Plăsmuirile poetice ale creatorilor de valori spirituale sunt singurele care  le vor păzi  vecia „peste Carpaţi” este de părere şi Teo Cabel, plecându-şi fruntea peste lespedea de stihuri  sub care odihneşte poetul omagiat.
Desigur, sunt şi alte teme abordate cu succes  în a doua carte cu poezii, semnată de autorul amintit,  însă tratate superficial de către comentatori, n-ar face alceva decât să dăuneze veritabilelor puncte forte ale acestei cărţi.  
Scăderi, mici neajunsuri, anumite inadvertenţe expresive pot exista în oricare nou volum de poezii, fiindcă nu există, cu adevărat,  perfecţiune pe Terra; însă ceea ce este meritoriu, cu adevărat valororos, nu trebuie nici minimalizat şi nici scăpat din vedere. Îmi place să le amintesc „cârcotaşilor” spusele lui Blaga: Numai operele mijlocii sunt ireproşabile-cele mari niciodată.iar celor bolnavi de lauda fără motivaţie a cărţilor - vorbele profesorului meu : „De vrei să prosteşti un scriitor, toarnă-i în pahar deşarte laude cu nemiluita.”
Cu certitudine, acest volum este actul de identitate care-i dă dreptul autorului să meargă mai departe. Cât de departe, prin ce teritorii, cu ce sorţi de izbândă, depinde de intensitatea focului creaţiei sale, de mirul inspiraţiei şi de spiritul lui de sacrificiu.                                       (Traian Gh. Cristea(14 august 2013)
 

3 comentarii :