Azi am primit un telefon de la domnul Dumitru Dănăilă. M-a întrebat ce fac și m-a invitat pe la dânsul. I-am spus că, de bine ce am luat concediu, mi-am scrântit piciorul.
„Nu-i nimc poete, mi-a spus, mâine, doream să sărbătoresc apariția romanului Întoarcerea. Vino când poți, te aștept !”. Sincer sa fiu nu am mai avut răbdare și am luat-o încet încet spre dânsul. M-am întors acasă cu romanul. Oare am piciorul scrântit ?
Mulțumesc domnule Dumitru Dănăilă! Felicitări!
Asteptăm Rătăcit printre milionari !
Postez mai jos prefața criticului Ion Roșioru.
Dragoste și tranziție
Iată că palmaresul romanesc al lui Dumitru Dănăilă sporește cu o nouă carte inspirată din actualitatea imediată, Întoarcerea (Editura Editgraph, Buzău, 2012). Este cel de al cincilea roman, după Destine la indigo (2008), Iubirile de altădată (2010), În căutarea paradisului (2011) și Robul zarului (2012), toate apărute, după cum se poate vedea, într-un interval de timp destul de redus, ceea ce dovedește puterea de muncă uimitoare a autorului care, ziarist de profesie, a acumulat o vastă experiență și probabil că și o dexteritate extremă a scrisului străin oricărei redundanțe.
Romanele lui Dumitru Dănăilă, proaspăt membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău, conturează avizat o amplă frescă a tranziției românești care nu dă niciun fel de semne că s-ar mai isprăvi vreodată.
Protagonistul ultimului roman este un țăran din Câmpia Bărăganului, mai exact comuna Padina aflată în partea de sud a județului Buzău, nonagenarul George Bărăgan (nume generic încărcat de o întreagă simbolistică rurală), poreclit, se înțelege de ce, Pălmașu. Planul diegetic principal se derulează din primăvara până în toamna anului 2012, mai precis din ajunul zilei în care bătrânul Bărăgan își serbează împlinirea celor nouă decenii de viață și până la moartea acestuia intervenită câteva luni mai târziu. Drama țăranului atât de încercat de istorie și de destinul propriu este aceea că dorința sa secretă de a-și vedea recoagulat, pe temeiuri întrucâtva feudale, clanul familial, nu se mai poate împlini. Și nu doar familia lui s-a ciocnit atât de violent de o istorie vitregă care o va scoate definitiv din matca ei rurală. Comunismul cu colectivizarea lui forțată a avut un impact nefast asupra satelor românești și a dispersat o întreagă civilizație ancestrală și mai ales a reușit trista performanță de a distruge dragostea românului față de pământ. O ultimă, dar destul de palidă șansă ar fi ca tranziția, prin înrăutățirea vieții orășenilor cărora pensia drastic diminuată nu le mai ajunge să trăiască nici măcar la limita decenței, să-i readucă în satele pe care le-au părăsit în cadrul atât de celebrelor, prin tam-tamul propagandistic făcut în jurul lor, mutații geografico-sociale prilejuite de furia megalomanică a industrializării socialiste din anii 50-60. Nonagenarul are bucuria să vadă că măcar una din fetele lui, Angelica Răducanu și soțul ei, Ilie, s-a întors la vatra părintească. N-a recurs din convingere, ci din stringentă nevoie, de nu cumva din disperare, la acest gest salvator. Nu se știe însă dacă familia sexagenară va beneficia pentru multă vreme de avantajele vieții la țară, dat fiind că o boală tainică și neiertătoare o sapă lăuntric pe pensionara reruralizată. Sora ei mai mare, Profira Leonte, căsătorită cu un maistru, Drăgan, și ajunsă, prin transferul acestuia, învățătoare în București, va muri de aceeași maladie neiertătoare chiar în vara cu pricina. Abia cu ocazia înmormântării ei, familia înțelege de ce bucureșteanca își tergiversase sine die stabilirea în provincie. Nonagenarul, fost șef de echipă în ceapeul cu pământ mănos al satului de câmpie, își pierduse în împrejurări tragice cei doi fii care ar fi putut să-i perpetueze numele și visele de truditor al gliei. Vlad căzuse cu tractorul într-un canal de irigație întrucât, obligat să lucreze și noaptea, adormise la volan, iar celălalt, Luca, „a înroșit câmpia înainte de a pleca la oaste”, adică a fost ucis, probabil din gelozie, de un criminal al cărui nume nu s-a aflat niciodată.
Dacă întoarcerea fetelor și a celor doi gineri ai lui George Bărăgan în sat, spre a lua frâiele gospodăriei în mâinile lor orășenizate preț de-o generație, stă mai mult sau mai puțin sub semnul iluzoriului și al imposibilului, de revenirea și stabilirea vreunuia dintre nepoți nici nu mai poate fi vorba. Profira are o fiică avocată, e vorba de Despina Nemeș, și un fiu, Eusebiu, cu apucături de beizadea, neavând nicio ocupație la cei 32 de ani ai săi și fiind implicat într-un eveniment rutier în care a omorât un om. Când bunicul nonagenar află că odrasla nu va fi pedepsită în niciun fel, întrucât va fi scoasă, de către avocați diabolici, basma curată, se oțărăște pentru că așa ceva nu are niciun punct tangent cu valorile sale morale cultivate cu îndârjire constantă o atât de îndelungată viață de om: „Nu-i plăcu bătrânului răspunsul. El și-a învățat copiii să fie cinstistiți și drepți. Când nu s-a întâmplat așa, s-a supărat foc pe ei. Și acum s-ar aprinde. N-ar fi bine, abia își propusese să nu-i contrazică pe ai săi, să accepte ce spun, să nu strice cheful.” Ceva mai bine pe scara de valori morale ale bătrânului care a fost un justițiar la vremea lui, chiar dacă s-a considerat prea mic pentru a schimba societatea rău întocmită de alții, stau nepoții buzoieni aduși pe lume de mai productiva Angelica: e vorba de Eleonora, coafeză, de Vișan, chitarist într-o formație ce cântă mai ales pe la nunți, de Mirel, agent de pază la o firmă și de Ionuț, ziarist la un oficios din Cetatea lui Sava Gotul. Ultimlor doi, încă holtei, părinții le lasă, prin plecarea lor la Padina, apartamentul de două camere, în blocul în formă de semilună din spatele restaurantului „Pomul Verde”, prilej și acesta de eternă ciondăneală și de a-și căuta râcă neîncetat, chiar și la anivesarea bunicului, stare de tensiune alimentată de neajunsuri și de nesiguranța zilei de mâine. De altfel, cel de al doilea filon diegetic al romanului îl constituie tocmai acest perpetuu malentendu dintre cei doi frați celibatari, ultimul dovedind nu odată porniri de-a dreptul malefice.
E greu de spus dacă romanul social al tranziției este ingredientat cu cel de dragoste sau invers, de nu cumva ambele se împletesc într-o structură armonioasă de invidiat. Cititorului îi este dat să asiste, după și printr-un procedeu amintind de cel din Șeherezada, la frumoasa și dramatica poveste erotică a lui George Bărăgan care în tinerețe a fost asaltat deopotrivă de înstărita Filița Coșovei și de mult mai săraca Floarea, ambele așteptând nerăbdătoare să se întoarcă de la oaste acest consătean harnic amintind, până la un punct, de Ion al Glanetașului. Căile și resorturile dragostei rămân încurcate pentru flăcăul disputat aprig de cele două fete din sat: „Întrebarea asta m-a zgândărit dă la tinerețe până în ziua dă azi. Nu i-am aflat niciodată răspuns. N-am înțeles dă ce umbla după mine, când ea era bogată, venea dântr-o famile înstărită a Padinii. Când o vedeam așa frumoasă și în straiele ei scumpe, nu îndrăzneam nici să-i trec pân față. Nu mă gândeam io că într-o zi o să ridice ochii asupra mea. Nu mi-a trecut pân cap că o să mă privească senin și drăgăstos, fără să-i pese dă prăpastia care ne despărțea. Nu știam ce să zic dă privirea aia insistentă, dă dansurile înfocate dă la horă, dă bucuria ei când să afla aproape dă mine (…) Când a apărut Floarea, proaspătă, firavă și stingheră, era cu doi ani mai tânără dăcât Filița, am fost sigur că bogătana o să să dea la o parte și o să ne lase în pace, vedea și ea că mă potriveam cu Floarea. Dă unde? Mai tare s-a aprins Filița”. În cele din urmă, „Sărăntocu’ lui Pălmașu” a fugit cu Floarea și tânăra pereche a locuit o vreme la Smeeni, satul ridicat mult din sărăcie pentru că aici se născuse nomenclaturistul Chivu Stoica. Regretul nonagenarului care-și relatează, cu suspansurile de rigoare și factură șeherezadică, traiectoria sa erotică, e că nu i-a spus niciodată soției, trecută de mult în lumea umbrelor, cât de mult a iubit-o, cum ar spune, într-un roman cu aceste vorbe în titlu, un personaj al lui Zaharia Stancu. „Îmi pare rău că io, ăl îndrăzneț, în stare să spună oricui verde, fără ocol, ce gândește, eram în fața ei un neajutorat, nu eram capabil să încheg două vorbe”. După trecerea ei în neființă, Floarea e, pentru bătrânul soț ce se textualizează neîncetat prin amintiri testamentare, o absență prezentificabilă de o mare și frumoasă acuitate.
Trebuie să recunoaștem că psihologia omului de la țară e magistral descifrată în acest roman în care relatarea e sincronizată ca aproape niciunde cu realitatea abordată. Poveștii de dragoste, cu toate meandrele ei analepsice, a lui George Bărăgan, i se adaugă cea dintre Mirel și Zenovia. Aceasta din urmă are revelația alienării individului prin munca în echipă. Regăsirea de sine a insului se poate produce în cazul creatorului autentic de opere de artă prin care se învinge acțiunea corozivă a timpului. Fosta lucrătoare într-o fabrică de textile e încurajată de pictorul Gogu Sfinteș, căruia îi devine, de altfel colaboratoare, să revină la preocupările sale picturale din anii liceului. Zenovia e un personaj dilematic și de o sensibilitate aparte, gata oricând să-și pună capăt zilelor decât să se lase târâtă în mizerie morală și-n promiscuitate, fie că-i vorba de atmosfera din familia ei în care certurile și violența parentală erau la ordinea zilei, fie că maleficul ziarist și cumnat Ionuț face o pasiune diabolică pentru frumusețea ei și vrea s-o posede cu orice chip ori de câte ori o găsește singură acasă. Amenințându-l pe agresor că-și taie venele cu o lamă de ras, după ce a reușit să se încuie în baie, Zenovia își salvează nu doar onoarea și puritatea corporală, ci și liniștea conjugală a căminului abia întemeiat în condițiile din ce în ce mai dure ale tranziției ce ațâță instinctele cele mai animalice ale bipedului ce continuă să-și zică om. Discreția și ingeniozitatea cu care luminoasa Zenovia rezolvă tranșant acest incident năbădăios îl va coborî, mai ceva decât un duș rece, pe Ionuț cu picioarele pe pământ și-l va determina să -și urgenteze căsătoria că Amelia, o tânără secretară care se săturase de tărăgănările ziaristului căruia căderea celor de la puterea pe care o slujea frenetic îi reduce drastic tupeul și impertinența devenite proverbiale în oraș și în familie. La o amenițare sau chiar la o tentativă de sinucidere recurse și Filița din povestea de dragoste precedentă.
Fără a demonstra câtuși de puțin o anume teză, romanul Întoarcerea implică ideea că, mai devreme sau mai târziu, frumusețea morală și cinstea au câștig de cauză. Cuplului conjugal format din Mirel și Zenovia pare să-i surâdă norocul, fie că acesta ia chipul prietenilor generoși Dorin și Veronica Ispășoiu, cea cu forțe premonitorii, fie pe acela al bătrânilor proprietari ce le închiriază și apoi le vând casa cu perspective de a deveni vilă de lux pe strada Transilvaniei, nu departe de blocul în formă de semilună în care rămăsese acum singur înfumuratul Ionuț Răducanu. Neamul Bărăganilor nu se va pierde în colbul istoriei galopante chiar dacă nu mai e niciun descendent care să poarte acest nume. Gospodăria va fi administrată de un băiat sărman, Codrin, asupra cărui nonagenarul și-a transferat prinosul de afecțiune de care moartea celor doi fii ai săi l-a frustrat. Bocetul metafizic cu care se încheie poematic romanul tulburător, prin realismul lui psihologic, al lui Dumitru Dănăilă capătă din mers inflexiuni și valențe optimiste: „George Bărăgan a apucat pe ultimul drum. N-a apucat suta de ani, cum dorea, n-a apucat să mai stea un timp pe lângă ai săi, să vadă că le e și lor mai bine. Pleacă nemulțumit, cum a fost o viață. Nemulțumit că în urma lui nu rămâne mai nimic în afară de gospodăria învechită. Așa să fie? În urma lui rămâne satul zbătându-se să intre în ritmul noilor vremuri și să reziste neschimbat în tradiții și obiceiuri. Rămâne câmpia nesfârșită, cu păsările cerului și cumpenele fântânilor. Rămâne pământul care i-a acoperit pe Vlad, pe Luca, pe Floarea, pe Profira… Și rămân, risipiți peste tot, Bărăganii. Înainte de toate, oamenii rămân. Ei sunt bogăția cea mai mare. Ei valorează infinit mai mult decât medalia imensă, din aur, pe care nu știa cum s-o împartă nonagenarul în vis și să dea fiecărui urmaș o parte”.
Lacrima pe care ne-o ștergem pe furiș la terminarea lecturii acestui roman captivant e pe deplin una întru totul motivată.
Ion Roșioru
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu