Însemnări despre ”ECOU DE RUBIN”
de Gina Zaharia
Poezia
Ginei Zaharia este un joc serios, de
creare a unei lumi, în care poți să regăsești o oază de exuberanță, efuziuni
răsărind și parcurgând cerul poetic. Nici zarurile în poezia autoarei nu ar mai
arată numere banale. După ce le arunci, curg asemenea unei cascade de
metafore.
Viziunea creatoare a autoarei armonizează sensuri precum „plugurile arau dragostea”, „sindromul
tandreții”, „sentință sigilată pe tastatura inimii”, „otrava aripilor frânte”
E
tandrețe, e parfum în versurile sale: tu mare eu cer /între noi flori de cais(la
ora care înfloreau caișii); detaliile sunt de mare finețe marginea șoaptei (sete de foc).
Ai
impresia că ești în lumi paralele; în timp ce într-o lume veșmintele toate-mi sunt flăcări /departe/ și ard pe un rug/ într-un
vis haiducesc ( într-un vis haiducesc), în altă lume un clovn împacheta tinerețea/ în foi de ceară (...) mă ghemuisem
într-un joc /tot adunam cercuri de stări (cercuri de stări).
Realul
şi irealul sunt magistral înfăţişate: clipa/
în care te-ai îmbătat platonic (și-n
alt veac). Beția platonică e undeva la granița dintre oniric și transă.
Poetul,
surprins de un un străin, e întrebat despre
poemele sale: Mergea din zori spre mare,
și-avea un pas de foc; care Cu vocea de lumină, mă întrebă așa/ Tu,
meșter de poeme, le scrii cu ruga ta?
Răspunsul
nu întârzie: Le trec prin lut, prin
soare, apoi le învelesc
În zece mii de ierburi și tot mă mai sfădesc
Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eșarfă
În zece mii de ierburi și tot mă mai sfădesc
Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eșarfă
Care străbate lumea în sunete de harfă.
Tensiuni mocnite, ca un puls discret, au timpul martor
într-o curgere de poveste: răsucești
clepsidre-n șoapte(...) și Am adunat
vreo două-trei silabe/Să-mi fie prag prin dinastii de dor (Între doi poli
și-o dragoste păgână).
Dragostea
invocă prezența, nu toate depărtările au
un erou ca Ulise și o virtuoasă ca Penelopa:„Să nu le lași pe tâmpla mării,
Când peste țărmuri e furtună,
Tu știi că haina depărtării
Se rupe chiar de-i vreme bună.
Când peste țărmuri e furtună,
Tu știi că haina depărtării
Se rupe chiar de-i vreme bună.
(Exilat din tu în eu)
Gina
Zaharia construiește, de multe ori, pe structura oximoronului. De aici se
aruncă în dimnesiuni în care ludicul nu are nevoie de unități de măsură. Chiar
și cu nuanțe grave, tot ludic rămâne: îl zăresc topind roci/ la lumina lunii/
spune ceva despre închisorile fără gratii/ ordonate pe depărtări /uneori inundă
seceta cu ochii închiși/ alteori tremură lângă un secol de dorințe /deportat între
două țărmuri (închisori fără gratii) sau, pe mâneca dreaptă am brodat /primul puls în inima ta(răpește-mă)
sau, o
galaxie de trandafiri negri trecea/ în goana mare/ prin colțul oglinzii (ce
spuneam?) și femeie în târgul de astăzi/
s-a vândut ultima copertă de zăpadă /zadarnic aștepți/ am dat-o cu ochii
închiși/ era unicat /îți promisesem c-o păstrez odată cu autograful /primului
impuls (...)ps: urmărește copertele din târguri /răscumpără-mă
(răscumpără-mă)
Ziua
când m-ai uitat pe dig este o căutare pe cărări care au
fascinat cândva prin ineditul lor. Viața are episoade de care vrei să-ți
amintești ca și cum te-ai încărca din energia acelor emoții :
(...)Mi-ai dat o
pelerină de vise neculese
Și-ai zis: ia-le
pe toate, sunt sigur ne-nțelese!
...................................................................
Mai am, din tot
decorul, o hartă de lumină,
Un ghem de neuitare și-o trecere senină.
Spre înălțimi de vară un vultur se rotește,
Îmi spune că e seară și râde nebunește.
Își are drum prin rouă și cuib pe-un gram de stea,
Dar nu-i mai dau semințe și azi din palma mea;
Îmbrac iar pelerina, (e numai pentru frig?!)
Și-ncerc să aflu ziua când m-ai uitat pe dig.
Un ghem de neuitare și-o trecere senină.
Spre înălțimi de vară un vultur se rotește,
Îmi spune că e seară și râde nebunește.
Își are drum prin rouă și cuib pe-un gram de stea,
Dar nu-i mai dau semințe și azi din palma mea;
Îmbrac iar pelerina, (e numai pentru frig?!)
Și-ncerc să aflu ziua când m-ai uitat pe dig.
Volumul ECOU DE RUBIN te invită la hoinăriri
prin stări pe care poeta ni le împărtășește și ni le dăruiește: tocmai
am aflat cum se developează stările/ vânătorul fără destinație/ mi-a îmbrăcat
drumul/ .../ sigur ai să
treci/ prin această idee/ ca un rege care-și caută tronul/ sub frunze //
lasă-ți stea la intrare/ aici se bea pe încredere/ și din când în când/ pe
tăceri. (un
motto curajos). Rubinul este o piatră prețioasă. Bine lucrată și șlefuită
înnobilează purtătorul și încântă ochiul care privește ( citește!)
Teo Cabel
Încântată, Teo Cabel, că ecoul meu a străbătut meridianele poetului din tine și i-a ascultat crezul, și i-a dăruit euforia orizonturilor șlefuite în cuvinte strălucitoare. Mulțumesc! Cuvântul tău a dat mai multă valoare cărții!
RăspundețiȘtergereGina Zaharia