Cronică ION ROȘIORU
Un roman cu miză etică
Prozatorul Dumitru Dănăilă îşi
ancorează şi acest roman - e vorba de Rătăcit printre milionari
-
în realitatea imediată, tema cărţii fiind una de stringentă actualitate
şi anume aceea a banilor şi a cunoscutei lor atotputernicii cel mai adesea
nefaste şi devastatoare. Numai că protagoniştii cărţii aci în discuţie reuşesc
să se menţină departe de forţa dezumanizatoare pe care ochiul dracului o exercită, de regulă, asupra celor slabi de înger.
Romancierul are forţa necesară să se abată de la cunoscutul scenariu balzacian,
sau, spre a nu merge prea departe de meridianele literare româneşti, de cel
slavician şi de a demonstra că omul poate rămâne senin şi netulburat în faţa
averii căzute din senin pe capul lui şi căreia nu e nevoie să-i devină în chip
inevitabil rob.
Tiberiu
Bănucu e, la demarajul naraţiunii, un proaspăt pensionar care ţine cu orice
preţ să-şi vadă îndeplinit un vis nutrit din cea mai fragedă copilărie şi anume
acela de a vedea cu ochii săi Parisul. Face economii şi atunci când se iveşte o
oportunitate pleacă în excursia pe care o fostă elevă a sa, Zoica Tohăneanu, o
organizează în Oraşul-Lumină. O dată ajuns acolo, lucrurile iau o turnură
neaşteptată. Cel care ani în şir a predat istoria se pomeneşte că intră,
dintr-un exces de conştiinţă, în istorie, de data aceasta ca actant. Deşi
cardiac, într-o seară când iese să se plimbe per pedes în jurul hotelului în care românii fuseseră cazaţi, face
un efort extraordinar să scoată un accidentat dintr-o maşină grav avariată
într-un accident rutier. Drept care îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte
într-un spital unde rămâne mai multe săptămâni. Se întoarce în ţară nu cu
gândul că voiajul vieţii sale a fost ratat, ci cu conştiinţa împăcată că a
făcut exact ceea ce trebuia atunci când îl salvase pe misteriosul parizian în
jurul căruia se urzise, parcă într-un chip concertat, un adevărat complot al
tăcerii. Nici o clipă nu-i trecuse şi nu-i trecea prin cap că ar fi putut fi
recompensat pentru gestul său. Timpul avea însă să demonstreze că lucrurile
stăteau cu totul altfel. Revenit în orăşelul său de provincie şi la tabieturile
sale de fost om al automatismelor cotidiene (casă, şcoală, arhive, plimbări de
întreţinere prin cartier, cultivarea relaţiilor platonice cu o fostă şi
devotată colegă de serviciu, convorbiri telefonice cu copiii acum la casele lor
etc.), domnul Bănucu este contactat, prin intermediul unui translator, de
avocatul celui pe care, prin intervenţia sa promptă îl salvase din ghiarele
morţii iminente preconizate printr-un atentat de tip mafiot. Urmarea acestor
tratative diplomatice este că
sexagenarul valah se trezeşte proiectat în lumea milionarilor în euro. Se
gândeşte cu groază, frământările şi tribulaţiile sale psihice fiind dintre cele
stresante şi deloc puţine, că noua ipostază financiară îi va schimba radical
viaţa tihnită şi cumpătată de până atunci, „liniştea colibei“, cum ar spune
Slavici, urmând să fie totalmente spulberată. Cere chiar o săptămână de păsuire
înainte de se decide să accepte uriaşa şi secreta recompesă bănească pe care Alain, un mare şi
recunoscător om de afaceri, patron al unei prospere clinici medicale, printre
altele, i-o propune şi pe care ar refuza-o cu plăcere dacă Iosefina, prietena
sa mult mai practică şi mai cu picioarele pe pământ, nu l-ar sfătui s-o accepte
şi s-o redirecţioneze spre şi în scopuri umanitare dintre cele mai nobile.
Prioritate au, în acest sens, descenenţii direcţi cu inerentele lor probleme de
ordin pecuniar ca mai toţi românii ce traversează interminabila tranziţie
generată de Evenimentele din Decembrie. Celor doi copii, Sorin şi Antoneta,
ambii bancheri (adică funcţionari la nişte bănci din capitală) în capitală, le
e cumpărată o vilă somptuoasă, cu intrări separate, maşini mai arătoase şi le
sunt înmânate sume de bani ce urmează să fie investite în afaceri personale.
Aproape inexplicabil, i se cumpără o locuinţă şi fostei soţii a lui Tiberiu
Bănucu, cea care îl părăsise cu decenii în urmă şi se stabilise în Canada unde,
o dată aventura consumată, capricioasa Cerasela s-a pomenit singură şi
condamnată să-şi trăiască restul de viaţă într-un scaun cu rotile şi la
cheremul unei însoţitoare românce, Mirela Şerban. E renovată, după ultimul
strigăt arhitectonic, casa părintească şi transformată într-un adevărat conac.
Milionarul îşi vede împlinit şi un vis umanist mai vechi: tipărirea unei cărţi
pe care îşi adună numele, cum ar spune Arghezi, şi în care îşi ordonează
articolele despre istoria urbei unde-şi derulase apostolatul şi-şi câştigase
simpatia a sute de elevi ce-l gratulează, ca de altfel şi membrii famiei, cu
porecla admirativă de Dacu. Cartea e dedicată Iosefinei care e răsfăţată de
autor cu apelativul Clio. Cu prilejul pensionării Iosefinei, cei doi donează o
sumă respectabilă de bani şcolii în care activaseră ca profesori pentru care meseria jucase un rol prin
excelenţă terapeutic, adică îi ajutase să-şi ţină la distanţă singurătăţile pe
care se străduiau, cum glumeşte el, să le pună alături şi pe care, în cele din
urmă, le topesc într-unul şi-acelaşi creuzet matrimonial. Nu sunt respinşi nici
străinii care, simţindu-l îmbogăţit peste noapte, fac apel la ajutorul lui...
nerambursabil: o doamnă care riscă să fie aruncată în stradă de Banca la care
nu-şi mai putea achita ratele, ghida turistică al cărei băieţel risca să-şi
piardă vederea dacă nu era operat de urgenţă într-o costisitoare clinică
oftalmologică din străinătate şi aşa mai departe. Toate aceste fapte caritabile
se înscriu într-o tradiţie creştinească bine conturată şi onorată la români:
mulţi dintre cei care au descoperit vreo comoară au ridicat cruci şi troiţe pe
la răspântii de drumuri rele, au săpat fântâni, au înzestrat orfani ori au
înălţat biserici întru pomenire.
Totuşi,
pe domnul Bănucu, căsătorit între timp cu Iosefina, continuă să-l obsedeze
ideea că banii obţinuţi altfel decât prin muncă onestă ar vehicula un blestem
vectorizat spre şi asupra urmaşilor. Trama narativă e ingredientată şi cu
astfel de semne. Astfel, Sorin (Ninel), căzut subit în patima alcoolului, e la
un pas de a se despărţi de Despina sub pretext că aceasta a devenit
supraponderală şi de a se căsători cu Felicia, asistenta medicală blondă şi
materialistă până-n vârful unghiilor ei de panteră hămesită. Antoneta Bodulan
se îmbolnăveşte grav de rinichi şi se află la un pas de disconfortul fără
sfârşit al dializei. Norocul ei va veni din partea generoasei mame adoptive
care-i va dona, dovedindu-se compatibil, un rinichi salvator. Frumos şi
ingenios mod de a contribui la re-naşterea
fiicei pe care n-a avut-o altminteri niciodată! Despina, prin tratament
adecvat, dar şi ca urmare a unei voinţe de fier, îşi va recăpăta şi ea supleţea
de odinioară, aşa cum îi stă bine unei soţii de proprietar de hotel proaspăt
achiziţionat şi renovat pe litoralul românesc. Şi nici visul lui Tiberiu
Bănucu, umanistul care n-a abdicat niciodată de la principiile sale morale, n-a
rămas unul definitiv şi irevocabil clasat: „Ce-ar putea să fie mai important
pentru profesor decât să reia călătoria pariziană la care a visat toată viaţa?
Nimic. Nici banii căzuţi parcă din cer, care l-au aşezat printre oamenii avuţi,
nici cartea lui, mai strălucitoare şi mai de preţ decât banii, nici căsătoria
cu Iosefina, care l-a mântuit de suferinţe şi l-a înălţat sufleteşte. Nimic nu
e mai important decât vizita la Paris. Şi totuşi ezită să spună da. Se teme că
iar i se va întâmpla ceva rău, ca în vizita din iarnă, întreruptă brutal. Şi,
mai mult, s-a şubrezit rău de-atunci. Nu e chiar aşa. Altceva spunea Alain
despre şubrezenia lui: „Ţi-e teamă că se dărâmă şandramaua? Corpul vreau să
zic, în care te-ai instalat de peste şase decenii! Ţine ea, şandramaua până la
Paris... Când vei veni încoace, o reparăm, facem din ea o construcţie solidă,
să reziste o mie de ani. Să ştii că sunt patronul unui spital renumit. Te dau
pe mâna celor mai buni doctori, nici n-o să te mai recunoşti, iar frumoasele
Parisului or să se dea în vânt după tine!” Frumoasele Parisului sunt pentru
profesor muzeele! Ce s-ar mai da în vânt după ele!” (p.81). Din nefericire,
această călătorie, respectiv sejurul în Capitala Lumii, e grăbit de un
eveniment tragic: moartea subită a providenţialului Alain, ca urmare a unui
accident cerebral survenit tocmai când ar fi putut să se bucure nestingherit de
viaţă, în cazul în care adevăraţii milionari ar cunoaşte şi astfel de clipe de
respiro existenţial. Tiberiu şi Iosefina iau parte la funeraliile
binefăcătorului lor şi se lasă o vreme călăuziţi prin muzeele pariziene de
văduva Danielle, o fiinţă nu mai puţin mărinimoasă decât cel ce tocmai s-a
mutat în lumea celor drepţi. Profesorul român trăieşte acum şi aici, deşi
umbrite de dispariţia unui prieten, cele mai frumoase clipe din existenţa sa:
„Dacă n-ar fi cocleala pe care o simte pe suflet de când Alain a plecat spre
cele veşnice, ar spune profesorul că pentru el viaţa a atins apogeul
frumosului, a atins deplinul, că n-a fost niciodată aşa de captivantă şi de
intensă cum este în aceste zile când oraşul visat din pruncie stă supus la
picioarele sale” (p.86). Tiberiu Bănucu pare un personaj coborât din romanele
lui Anatole France.
Rătăcit printre milionari, roman cu
miză etică şi structură de basm modern sau de reportaj liric este, totodată, şi
o meditaţie, întâlnită şi în cărţile precedente ale lui Dumitru Dănăilă, despre
coeziunea, în sens larg, a familiei tradiţionale ameninţate de dezagregare şi
măcinate de inerentele conflicte între generaţii, precum cel întreţinut de
Lioara, fiica Antonetei, pe care o preocupă mai mult excursiile cu prietenii la
munte decât cartea. Ea visează o meserie din care să câştige enorm şi să
muncească extrem de puţin, eventual deloc. Romanul poate fi abordat şi ca o
frumoasă, discretă şi platonică poveste de dragoste ce se întâmplă şi se
împlineşte în pragul vârstei a treia, ca urmare a unei lungi şi exemplare
prietenii. Însă marea miză etică a atât de alertului roman este aceea de izvod
întru a nu deveni sclavul banului şi cum trebuie privit acesta ca mijloc şi nu
ca scop al puterii şi al ambiţiei ce-l reduc pe orice îmbogăţit ce s-a folosit
de diabolice inginerii financiare lipsite de orice scrupul la propria-i carcasă
şi care nu lasă să-i scape printre degete niciun sfanţ pricăjit dacă nu-i şi
televiziunea prin preajmă să-i nemurească fariseica imagine publică şi, mai
ales, electorală, somându-l, totodată, pe Dumnezeu să-l noteze în catastifele
lui şi să ţină cont de actele sale de milostenie în cazul în care va ajunge
vreodată după gratii.
Ion Roşioru
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu