Referințe critice

                           Cronici la volumul „Tablouri fără semnătură”




         Teo Cabel: face parte din categoria poeţilor care ţin cu dinadins să copieze şi să sculpteze natura prin prisma ochiului scrutător spre „interiorul sufletesc” al materiei cu care lucrează, dar nu o fac din dorinţa de a evada cu „frumuseţea” acesteia, în lumea înconjurătoare, ci o fac, temându-se că a se îndepărta cât de puţin de „mirajul” ei, ar însemna îndepărtarea de raţiune şi propria lor credinţă. Mi-a căzut în mâini primul său volum, intitulat „Tablouri fără semnătură”, apărut în 2010 şi, printre ferestrele cu care „cerul priveşte” în casa sa, la început (oarecum) şovăitor şi timid („te simt/şi nu ştiu unde/să arăt cu mâna”), se va vedea spre finalul volumului, un poet care nu abstractizează, nu filozofează, nu extrage sensurile spre a le angrena în jocul de idei al poemelor, dar, care are o euforie „rece-exaltată” (mereu în antiteză) în faţa lor. Un poet care uită de temniţa cuvintelor şi păşeşte sigur în lumea poeziei, pe drumul său. Cu poemul „Aceeaşi lumină”, părea că astfel de versuri („Sunt nopţi, când un păienjeniş uriaş/Îşi face pânză de la lună la pământ/O pânză-harpă,/Al cărui cântec îl aud doar poeţii”), vor defini în cartea sa un poet nocturn cu aplecare spre orizonturi nostalgice. El refuză ticurile curente şi ce e mai ciudat, nu-şi confecţionează din amintiri un univers ostentativ propriu, ci doar anumite fragmente-cioburi desprinse din Oglinda Timpului, pentru a ni le reda sub forma unor „tablouri fără semnătură”, unde „orice sunet aici e un cântec” (Exerciţiu). Pentru Teo Cabel, titlurile poemelor ţin de logica textului şi anecdotica din contextul poemului (vezi: Aparenţe; În căutarea mentorului). Alteori, asociaţiile din gama de cuvinte sunt izbitoare la acest poet: „durerea este o femeie frumoasă”; „vântul, palid balaur”; „un zâmbet/ca un cal troian”; „cuvinte care îngheaţă”, iar imaginile întrupate la nivelul înţelegerii vieţii, sunt picturale, sugestionând cititorul asupra sensurilor împinse în centrul tabloului pentru a lua locul culorilor. Ex: „Păsări flamingo plecară la coasă” sau „şi ploaia-n culori, pe aripi de albine,/Curcubeu se preface şi rai pământesc...”. Unele poeme au câte „ceva” din perfecţiunea şi frumuseţea poeziei haiku şi aplecarea spre irizări pastelate: (Iubire; Orbul; Ger; Răsăritul). Pe axa minus stau acele „vinovate tentaţii” - cum le defineşte undeva – sau (plusăm noi), îndrăzneala de a spune orice, uitând că poezia nu-i „zborul vulturului” ci „frigul acela” care este ceva ce ne cuprinde pe toţi, ca o liturghie ţinută în taină în catedrala sufletului (vezi: Nostalgie; Şapte zile până la Crăciun; Zi de toamnă; El). Când exuberanţa adolescentină şi euforia exaltată îşi dau mâna, Teo Cabel scrie şi poemul în care afişează aroganţa şi exuberanţa poeţilor care-şi cunosc poziţia în lumea poeziei, cum se manifesta odinioară Rimbaud, Maiakovski... sau la noi Geo Dumitrescu, Emil Botta ori Cezar Ivănescu... Poemul la care facem trimitere, se numeşte „Sunt doar un om” şi poate fi poemul autoportret. Redăm prima şi ultima strofă: „Ce mândru-s eu cu gura mare/Tot turuind la baliverne,/În timpul ce sufletul mă doare/O stea se-ascunde în taverne...  (şi)  „Mă joc cu focul, vâlvătaie/Ard toate-n mine!Cui să strig?/Dar tac!Zâmbesc! Iar în odaie/Se-ntunecă. Şi-i tot mai frig!” Şi, nu-i departe vremea celui de-al doilea volum (presimt eu) când păianjeni uriaşi îşi vor face din cuvintele sale o harpă şi, ploile căzute „din lună cu linişte” vor lua foc, când firesc, pe chipul său va „apare soarele/ca în icoane...”.    TUDOR CICU
Sursa: Blogul lui Tudor Cicu 




            Cronică, ION ROȘIORU, la volumul „Tablouri fără semnătură” 


       Placheta lui Teo Cabel, apărută în 2010 la Editura Lorilav ( Buzău) și intitulată Tablouri fără semnătură, este expresia unui debut editorial matur. Puțin i-a mai lipsit poetului să nu atingă vârsta la care însuși Marele Alpha și-a adunat numele pe cartea dintâi. Poetul demarează prin a-și etala și relata raporturile sale cu divinitatea care, deși omniprezentă, nu se lasă niciodată văzută( Ferestre).
În sillage bergsonian, poetul stabilește o demarcație precisă între timpul său interior și cel cosmic și, ambițios din fire, vrea ca prin combustia celui dintâi să se înscrie competitiv în cel de-al doilea și să-l amprenteze cât mai convingător(Confesiune). Timpul propriu are, cu certitudine, și o dimensiune religioasă pe care poetul o conștientizează și și-o asumă cu toată responsabilitatea și angajarea sufletească, precum în aceste sonuri de colind: „Afară-i ger și alb./ În suflet e Ajunul/ Și înfiorat de taină/ Se apropie Crăciunul// În Peștera din suflet/ Se naște Domn Hristos,/ Topind al vieții urlet/ Într-un colind frumos.”(Peștera-suflet).
            În raport cu miracolele firii, creștine sau laice, poetul e, firește, un privilegiat:
„Sunt nopți, când un păianjen uriaș/ Își face pânză de la lună la pământ,/ O pânză-harpă,/ Al cărei cântec îl aud doar poeții”(Aceeași lumină). Acestei ființe iubite de Cel-de-Sus, l-am numit pe poet, îi este permis să participe la eternele, chiar dacă repetabile, procese ale Creației ce-și are dinamica ei ce-i amintește muritorului că nu-i, totuși,singur în univers:„Noaptea se-ntunecă peste porți/ Ca pașii lui, semănând umbrele,/ Colo o stea, colo alta.../ Când se uită roată cerul este plin”(Paznicul).Conștientizându-și firea alteritară, poetul s-a simțit dintotdeauna sfâșiat romantic între „un sentiment de zbor/Și unul de stâncă”(Ecou). Tot așa, el se dedublează neîncetat, în descendență baudelaireană, în ceva angelic și altceva demonic (Picături de cer).Gesturile de smerenie și de iubire a semenilor sau a părții edenice a naturii înconjurătoare, alternează cu pornirile instinctuale de a face rău și de a macula opera divină: „Iubim florile/ În vază, iar pe pământ/ Le strivim/ Cu piciorul...” (Iadul). Omul are o reticență funciară în a-și deschide larg viselor brațele și a le da frâu liber să pătrundă în sufletul său înfricoșat și pudic să părăsească teritoriul realului, ca și cum acesta ar putea fi cumva contaminat de imaginație(Visele).
        Debutantul aduce o nouă viziune asupra timpului, în sensul că dispune pe orizontală axa verticală a acestuia și-i dă formă de circumferință de cerc (Lângă mine strămoșii). Poetul are un adevărat cult al tatălui căruia-i sincronizează toate vârstele și pe care-l simte prezent în întreaga sa ființă fizică și spirituală și, mai mult decât atât, trecut în nepoții lui, nealții decât copiii poetului, cinci, după prefațatorul Marin Ifrim, patru, conform unei însemnări de pe Blogul lui Liviu Ioan Stoiciu. Tatăl, deși trecut la cele veșnice, e pretutindeni în natura înconjurătoare, chiar și în frunzele pe care gospodarii le ard primăvara prin grădinile în care fac binevenita curățenie de sezon (Nostalgie).
        Proiecția metafizică a sinelui îi prilejuiește poetului poeme antologice, memorabile prin misterul lor potentat prin sugestia imprecisă. Cultivă uneori
smerenia metodică și se căiește că nu i-a deschis Domnului când acesta i-a bătut
la poarta inimii ori când a ezitat să se împărtășească din lumina Lui spirituală(Umilitate). Dragostea e percepută ca ardere de tot  în această lume alienată în care e tot mai frig. Poetul știe să-și dozeze captivant ironia și sentimentalismul, precum în strălucitorul poem Sunt doar un om.
       De salutat e poetul  și în ipostaza de strunitor impecabil de sonuri ce trimit la marea poezie a lumii, prozodia clasică găzduind o viziune modernistă dintre cele mai îndrăznețe: „Zâmbetul tău mi-a mușcat ochii!/ Da, durerea este o femeie frumoasă!/Vorbele tale rotunjeau dedeochii,/ Păsări flamingo plecară la coasă!// În zațul de cafea strălucea un bob de aur,/ Șoapta-i ascunsă după ureche,/ Se înfoia vântul, palid balaur,/ Și lebăda plângea fără pereche...// Miresele-n rochii dospeau prin dantele,/ Castelul, la poartă țintea cavalerul,/ Din stele făcurăm doar simple caiele,/ Iubirii să-i smulgem prin noapte misterul...// Și-apoi, dimineața, cu lapte pe masă,/ Șoptim îngânând: durerea-i frumoasă!”
(Romantică)
(  Din articolul „Doi poeți buzoieni” publicat de Ion Roșioru în Bucureștiul Literar și Artistic, nov.2012)







          LUMEA VĂZUTĂ PRIN CEL DE-AL TREILEA OCHI

          TEO CABEL, Tablouri fără semnătură, Editura LORILAV, 2010


         Încă de la prima poezie prezentă în volumul de faţă, Teo Cabel se dovedeşte un intuitiv. Deşi ochii nu-i sunt îndeajuns, urechile prea puţine, el a descoperit, prin intuiţie, cum să privească şi să-şi descopere universul: „Ochii mei, ferestre prin care / Nu Te văd niciodată...// Te simt / Şi nu ştiu unde / Să arăt cu mâna!” (Ferestre)
         Este vorba, desigur, despre Dumnezeu care se află în fiecare din noi, nu-L vedem, dar îl simţim prezent, în toată fiinţa, de la început şi până la capăt. În acelaşi timp, se simte privit ca printr-un ochean, de Ochiul Treimic, de care nimeni nu se poate ascunde.
        Un timp lăuntric, intim, un fel de acasă al sentimentelor trăieşte poetul (ca orice poet!) – alături de timpul material în care se află, convenţional, ACUM ŞI AICI, alături de cei de acelaşi neam şi sânge: „Eu vieţuiesc în două timpuri, / Primul, numai al meu. / Timp de zbucium, / Timp de erou fără redute cecerite...// Al doilea, cel care m-a născut, / Devine mai mare, cu cât îl număr... // Dacă opresc numărarea / Muşcă din mine / Ca o fiară...” (Confesiune).
         Sub oblăduirea aceleaşi blânde lumini, fiecare îşi duce existenţa pe propriul făgaş şi înceară să facă lumină după propria ardere. Că e doar un muc de lumânare pâlpâindă, că e o pălălaie care atrage vietăţile nopţii, lumina de sine se consumă încet sau dintr-o suflare.
        În lumina ta trebuie să pătrundă cât mai multe spirite congenere, altfel, în zadar se consumă, doar pentru sine.
        Ca să lumineze cât mai mult în jur, Teo Cabel a strâns vreascuri de lumină, cenuşa focului sacru (cel fără de fum şi fără de scrum), şi cu amnar şi iască înteţeşte flăcăruia, deşi uneori îi arde lui însuşi sufletul, inima, degetele, ochii. Şi cui i-ar fi de folos această lumină? Celor cinci urmaşi pământeni care se încălzesc în jurul focului său?
      Ce l-ar determina, îndeobşte, pe un om împlinit, să-şi aducă prinosul de suflet, să-l fărâmiţeze şi să-l împartă? Ce ecou ar avea în familie, care de obicei, pune preţ pe cele lumeşti, dar fiecare se simte stingher şi străin în vecinătatea celuilalt? E vorba de acea „singurătate în doi”, singurătate-mpreună, „străinătate”  (cu sens de înstrăinare) eminesciană cu care se confruntă omul zilelor noastre.
         De aceea, omul  caută un loc unde să simtă el însuşi. E greu de găsit. Peste tot, îl striveşte aglomeraţia. Nici un loc liber de visat, de contemplat, de trăit cu propriile gânduri. Însă, Poezia poate fi acel loc de taină, este construit din jind peste jind, din acel dor-fără-saţiu, cum genial s-a exprimat Emil Botta.
         Împlinirea, saturaţia, nu te duc la poezie, ci te trag la somn, în braţele molatece ale iubirii. Nici o vrajă, nici o emoţie. Ferestre zăvorâte. Doar căutări şi întrebări fără soluţie.
         Există în această caravană condusă împreună şi o căutare a celuilalt şi chiar o ieşire în întâmpinare. Dar ea durează, vai, foarte puţin, durează cât O GĂSIRE. Găsirea e punctul forte, dar în acelaşi timp, moartea sentimentului. Rămâne drumul până acolo. Starea de febrilitate, de ardere, de emoţie dusă la paroxism, sunt născătoare de stări lirice autentice.
        Ce-i rămâne poetului? Rătăcirea printre „plopii fără de soţ”, prin codrul stingher, pe cărări pustiite, chiar după ce „paznicul închide porţile”.
          Teo Cabel trăieşte, paradoxal, drama „alergătorului de cursă lungă”, în căutarea acelei iubiri care se stinge pe măsură ce se aprinde. Poate de aceea spune: „Hoinăresc / dintr-o galaxie / în alta” (Picături de cer).
         De ce hoinăreşte omul? Fiindcă nu se simte în largul lui acasă şi i se pare că în  lume, lucrurile ar sta altfel. Nu stau. Aceleaşi drame pretutindeni. O continuă căutare, neobosită şi obositoare. Acel ceva nu se lasă lesne găsit. Spre final, cu făclia încă aprinsă, o predă celuilalt maratonist, s-o ducă mai departe. Alte căutări, alte popasuri, alţi oameni. Ceva însă, din rădăcini, răzbate până la mugur. Ceva plăpând, înaripat şi sacru, ceva ce trebuie păzit şi adăugat, cu propria fiinţă. E poezia, cea care încurajează soarele să răsară şi femeia să nască. Aşa a spus fratele nostru Grigore Vieru, domnul cel mai iubit din republicile moldoveneşti ale poeziei. Unii o găsesc, o cultivă şi se bucură de parfumul ei. Alţii nu.
         Teo Cabel a găsit-o şi se înfruptă din ea. Poemele lui, unele cu tentă aforistică, stau mărturie. El este un „suflet flămând” după certitudini. Certitudinile întârzie. Trebuie săpat adânc ca să dai de vreuna. Sudoare şi lacrimi. Uneori sânge.
       Deseori, depărtarea se face ocean şi poetul, aflat în „tăcerea gândurilor” – unde „spumegau talazuri”, constată: „Nu mai ştiam cine sunt / Nici nu ştiam dincotro”. Dar, starea aceasta de înstrăinare nu durează o veşnicie, pentru că „O lumină orbitoare /Mi-a ridicat orizontul / pe verticală” (Translare) – spre înălţimile spiritului. Şi aici,poate, e şansa fiecăruia dintre noi.
        Teo Cabel este un poet diurn. În dihotomia noapte-ziuă, câştigă mereu – dimineaţa – un nou început, de fiecare dată, un nou început. Totul se întâmplă azi, ziua în amiaza mare, pe tipsia zilei, într-o zi sau când „A început ziua să se facă / Precum ochiul pisicii noaptea” (Primăvara), ş.a.
         Ori, „În prag de răsărit” – care nu e altceva decât: „Ritualul ochiului / De-a învăţa / Să se deschidă”. (Răsăritul).
         Amintirile sunt resturi din carnea zilei de Azi: „Amintirile trosnesc în inima mea / Jucăuşe ca un joc dogorind din ieri” (Şapte zile până la Crăciun). Poetul precizează, ca să nu se işte confuzii: „Nu poate fi vorba de azi...,niciodată amintirile / Nu sunt de azi” (Şapte zile până la Crăciun).
         Multe poeme au în centru, precum un medalion, figura luminoasă a tatălui, un învingător al ultimei clipe, de la care autorul a învăţat ce e iubirea şi cum trebuie transmisă urmaşilor. Amintirea tatălui este atât de vie încât poetului i se pare că uneori, trece pe lângă el, îi simte prezenţa.
         Cu toate că e un poet solar, poezia lui Teo Cabel este nostalgică, se simte în ea un soi de blazare, zbatere, uneori chiar o letargie, bântuie amintiri-fantome, „Într-un viitor fără cuvinte”, ceva din „cutia Pandorei”, apatia norilor, rece, „pe tipsia zilei”; urme de paşi pe alei pustii, amintirile care se întorc mereu la aceleaşi cuiburi, precum păsările primăvara, care nu sunt altceva decât „tablouri fără semnătură”; un „timp de zbucium, /timp de erou fără redute cucerite”; „Durerea crengilor care /Trosnesc sub indiferenţa paşilor...” (Zi de toamnă), multă nelinişte, vinovate tentaţii, frigul uitării, ţipetele păsărilor şi multă pâclă. Tablouri destul de sumbre. Dar tot autorul găseşte explicaţia: „De sufletul poetului / Nu se interesează nimeni, / Uneori nici el. // Îl dă celorlalţi” (Nu-l întreabă nimeni).
         Cu toate acestea, într-o zi  sfântă, zi de post negru, „Din prohod / Se naşte marea, pe care / Pluteşte corabia speranţei. // Miroase a pământ reavăn.../ În sufletul meu a înflorit / Măslinul...” (Vinerea Mare).
         Şi de aici, nu mai e decât un pas, pe care poetul  îl străbate „În căutarea PARADISULUI PIERDUT” (Istoria lui de când până unde).
         În volum există şi un fel de parabolă a căderii omului, intitulată: „Căderea”: „În grădina raiului erau / (Printre altele) / Două păsări: ispita şi ascultarea. / Când Adam a prins-o pe prima, / Cealaltă a zburat,,,// Aşa a început drama oamenilor!”
         Poetul ştie însă că: „Virtuţile-s cuvinte, trăirile – punţi!” (Exerciţiu). Drept pentru care, Teo Cabel exersează virtuţile şi face din propriile trăiri – punţi către oameni. Nu e mai puţin adevărat că virtutea rugăciunii îl ajută să se descopere şi să intre în dialog cu divinitatea. În rugăciune caută şi liniştea, deşi  în suflet se iscă un „război nevăzut.../ Gândul / Se zbate şi strigă-ndelung!” (Nevăzut, războiul).
Autorul are în unele versuri, scurte îndemnuri, la vocativ, ca nişte lozinci: „Inspiră adânc!” „Mergi” ; „Intraţi” ş.a.,  cu rol mobilizator, benefic. Versurile au, în mare parte, o tentă spirituală şi chiar religioasă şi unele au tentă aforistică, pilduitoare,  pornind de la adevărurile evanghelice existente în cărţile de profil. Excluzând caracterul pedagogic, moralizator, ele sunt mici aplicaţii la Cartea Cărţilor, pentru ca pericopele şi versetele, să fie mai bine înţelese şi chiar însuşite. Acesta este marele merit al liricii lui Teo Cabel: profunzimea şi spiritualitatea. Deşi e o poezie a simplităţii şi directeţei, cu o oarecare economie a mijloacelor de expresie, în cuvinte aparent banale, necăutate, sau poate de aceea, ea se aseamănă cu acele apoftegme din care extragi învăţături şi sfaturi bune pentru viaţă.
         Un exemplu, poemul Phoenix”: „Se surpă munţii în lava din adâncul lor. / Cuvintele prind aripi salvându-ne / De frigul nerostirii, de iluzia iubirii, /Cuib făcând sub streaşina tainei...// Adâncul începe să fiarbă / Resuscitat de cuvinte, (Banalitatea-i înşelătoare moarte,) / Noaptea dispare topită în zori / Pe chipul tău apare soarele / Ca în icoane...”
         O poezie aparent blândă, care nu provoacă ravagii sufleteşti, dar care poate fi patetică până la sfâşiere: „Cuvintele mele rup din tine bucăţi. /Atunci te văd.../Mâinile îmbrăţişează pentru / A împărţi. // Trăind sensuri pe care mi le închipui / Mă lovesc de cel care nu le trăieşte - / Învăţ să mă doară şi sensurile lui. // Realitate. // Forma lebedei cântă, / Pulsul inimii recită / Şi moartea-şi rupe coasa / Într-o stâncă de iubire.”  (Sculptură).
         Motive care dau de gândit sunt pretutindeni. Iată: „Ziua, o antică scenă”, „zâmbetele / Ascund nuanţe maligne, / Verbele mieroase, nevinovate plante carnivore”; ...”Aburul celui fără lumină / Îşi poartă ochii ca pe o otravă şi arde totul în jur. // În cer, o gaură prin care vine noaptea.../ Când se nasc prunci, lumina coboară cu ei...// Cu toate acestea, /Pe pământ / vieţuieşte prihana!” (Gaură în cer).
         Practicând versul liber, Teo Cabel şi-a format un stil oarecum epic, nu lipsit însă de ritm şi de eufonii. Îl ajută metaforele folosite şi celelalte mijloace de stil, uzitate însă, cu parcimonie.  Există şi definiţii admirabile, de pildă cea a durerii: „Da, durerea e o femeie frumoasă” (Romantică).
         Iată şi o câteva versuri admirabile: „Miresele-n rochii dospeau prin dantele, / Castelul, la poartă, ţintea cavalerul, / Din stele făcurăm doar simple caiele, / Iubirii să-i smulgem prin noapte misterul.../ Şi-apoi, dimineaţa, cu lapte pe masă, / Şoptim îngânând: durerea-i frumoasă!” (Romantică).
Şi o perfectă definiţie a iubirii: „...Un pustnic / Adâncit în rugăciune, / Noaptea, se arde pe sine...” (Iubire).
         Poemele lui Teo Cabel, aceste tablouri cu semnătură, simple transcripţii nude ale unor stări pe care poetul le încearcă, într-o stare de necesitate lirică, aduc o undă luminoasă în universul tot mai întunecat al omului care şi-a pierdut demult reperele şi orbecăie, afundându-se în labirintul cel fără ieşire. Cu firul Ariadnei, autorul încearcă ieşirea şi le arată şi altora drumul, ţinându-i de mână. Deseori, el însuşi se face făclie pentru aceasta.


         CEZARINA ADAMESCU
         29 APRILIE 2013

        

        
         




               CRONICI LA VOLUMUL   „MERG MAI DEPARTE




 Ce înseamnă o hermenutică sălbatică din partea unei Străine.

 Merg mai departe… pe urmele lui Teo Cabel
-Poezia elenă a postmodernismului secolului XXI-

Căutam în rafturile bibliotecii, încă de dimineaţă, o carte care să mă dea pe mine înapoi. Am scos un Foucault, un Cortazar, un Paler şi un Cabel. Am rămas cu ultimul, pentru că m-a ostenit Hermenutica Subiectului, am înţepenit trăind Viaţa pe un peron şi am o sete să Merg mai departe..., deşi am rămas nicăieri, fără hartă spre niciunde şi cu nimeni.

Am deschis primele pagini şi am găsit locuind în ouvertura operei maestrului Teo Cabel o Străină.

Poezia mea străină îmi e.
Sare la mine din gura altuia,
Se altoieşte în aer
(...)
                                               Străină, p.7

Străină de mine însămi, nu garantez că lectura intenţional interpretativă îmi aparţine întru totul. La urma urmei, s-ar putea ca nici poezia domniei sale să nu fie aceeaşi cu cea pe care o citesc eu, căci poate i-a hărăzit o altă noimă. Dar nu există nimic mai omenesc, prea omenesc, vorba lui Nietzsche, decât neputinţa de a scrie în absenţa altora. Compunem din mocniri ale unor alterităţi conjugate, iar singura autenticitate care poate fi pusă în joc este maniera de scriere a unui corpus vital pe care îl cristalizăm prin noi locuiri umane, în spiritul lui Heidegger. La rigoare, cum ai putea discuta originea operei de artă a maestrului Cabel, câtă vreme toate sar din gura altuia? Ai putea spune, de bună seamă, dacă eşti un cititor de fotoliu, că are o cuminte scriitură postmodernă, în care monarhia Eului e îndulcită de o lirică pragmatică, în măsura în care posedă un rol cognitiv şi autocognitiv. Dar dacă îl citeşti dintr-o contrapoziţie, ca poet la rândul tău şi ca scriitor, ghiceşti că lirica sa e străină prin simplul fapt că nu îi aparţine întru totul, ci e şi a celorlalţi.

Strig eu, eu, eu...se aude
Din adâncuri
Noi, noi, noi...
Străină, p.7

Urmând Scara sa livrească, găseşti o ierarhie care traduce cognitivul despre care aminteam într-un joc de status şi rol, de aparenţă şi esenţă, în care golurile se împlinesc prin arderi.

Trepte,
Trepte,
Trepte,
La stânga, hău,
La dreapta, hău,
În spate, hău,
În faţă,
Oglinzile se uită la mine.

                                               Scara, p.11

Nu este o întâlnire narcisică, ci o lepădare a sinelui în urma reflexiei care se converteşte, întru sfidarea naturii, după har şi după fire, în reflecţie. Continui să urc.

Doar mişcarea mă salvează
De oglinzi
Să nu-mi înghită imaginea,
Să-mi arate
Doar ce îşi aduc ele aminte.
                                               Scara, p.11

Fără să ştie, domnul Cabel este un aristotelician pur sânge, intuind aici nostalgiile sale pentru filosofie. Dincolo de prioritatea metafizică a salvării, mişcarea, transpusă într-o răsucire a sufletului, aminteşte pe deplin de schema aristotelică în care facultatea dorinţei devine mişcător şi mişcat. Între eul liric şi lector, dacă se transpune ecuaţia de consum a acestui raport ultim, mişcarea sufletului ca energeia (poate şi ca dynamis) trece fin în doctrina platoniciană a amintirii. Anamnesis-ul propus de poet instituie, în acest sens, o pledoarie nu pentru convingerea profană a une Mnemosyne de salvare de la uitare, cât mai curând pentru o imagologie a sineităţii care preface întreaga operă într-o chinestezie lirică. Poezia, la rigoare, ajunge, satură şi identifică simţirea. Sinele devine eikon în imaginarul celui care Merge mai departe observând că

Dimineaţa este Hidra,
Nu o privesc în ochi
Merg mai departe.

                                                        Scara, pp.11-12

Aş fi întrebat autorul ce s-ar întâmpla dacă scenariul poiesis-ului ar fi făcut un troc de putinţă şi voinţă şi ar fi dat Hidra pentru Meduză. După legea imaginarului elen, Hidrei i se tăia un cap şi îi creşteau mai multe în loc, continuând o dedublare care epuizează ontologic substanţa prin accident, deci statornicul prin ceea ce  se întâmplă. Ucisă de Heracle, care şi-a otrăvit săgeţile cu sângele ei, copila lui Typhon stă în paginile cărţii maestrului Cabel ca mărturie pentru două lumi. Ea nu se comportă după modelului catoblepasului atât de discutat de Llosa, care se autodigeră pentru a renaşte, dar stă în cotorul cărţii pentru a naşte noi pagini dacă tai un singur rând.
Maestre, ce se întâmplă dacă daţi Hidra pe Meduză?

După o versiune similară legendelor greceşti, căderea femeii frumoase sub blestemul Atenei dă naştere Meduzei, un monstru cu şerpi în loc de păr, care îngheţa şi pietrifica pe oricine se uita în ochii ei. Perseu a fost singurul care strecurându-se în peştera Meduzei, o ucide slujindu-se de imaginea ei reflectată într-o oglindă, dăruindu-i capul Atenei. O interpretare folclorică elenă susţine însă că Perseu ar fi aşezat înaintea frumuseţii căzute o oglindă în care Meduza, privindu-se singură, îngheaţă prin robia reflexiei propriei imagini. Oricum ar fi, ambele fire se potrivesc poeziei domnului Cabel. Mai întâi, pentru că au puterea de a continua jocul de reflexii şi de imagini pe care poetul îl urcă pe o scară. Mai apoi, Sinele şi-ar trăi monoteismul de încredere în el însuşi prin încercarea de a urca scara fără să privească spre Meduză, fără să se pietrifice, fără să se oprească, aşa cum nici poezia maestrului nu o face.

Am plecat însă pe acest drum Străină şi am descoperit Un „O” peste un petic, cu care am solidarizat, poate şi în virtutea afinităţilor cu numele meu. Am aflat că imaginarul continuă prin privire şi reflectare, prin descătuşare şi vindecare, O fiind un pharmakon care stăruie dincolo de bine şi de rău.

Am întâlnit, pe rând, dar cu aceeaşi persistenţă, arderea din Potopul singurătăţii, dansul măştilor din coregrafia practicilor sinelui, Îngerul păzitor, platoniciana decadenţă obsedantă a Amintirii. Am găsit un poet complet într-o lume totală şi consistentă prin arhetipurile ei revendicate cu naturaleţe şi dezinvoltură.

Continuând lectura, vorba dlui Cabel, M-am dus şi eu aproape (Alt soare, p. 50). Acolo mi s-a spus măcar încotro să o apuc, chiar dacă prin negaţia inclusă, era un făgaş către nicăieri, dar măcar era o hartă: Nu o luaţi pe strada principală (p.53). Asta înseamnă, în fond, să Merg mai departe... pe Urma poetului (p.59)

E cartea mea de suflet din Miercurea mare. Scrieţi elenist,  dovadă întreaga expunere de mai sus. Aveţi o poezie grecească. Mă semnez, cu toată responsabilitatea pentru pathosul acestei cărţi, simţit şi resimţit. Am pus un O. Măcar am învăţat o lecţie. La capătul acestor rânduri, mă aşez cu toate sineitatea lui O.  Vedeţi? Am pus un O.
Mulţumesc, maestre! O.

Oana Camelia Şerban
1 mai 2013


http://actualitateabuzoiana.ro/ce-inseamna-o-hermenutica-salbatica-din-partea-unei-straine-merg-mai-departe-pe-urmele-lui-teo-cabel/


                                         
                                               CÂNTECUL TAINEI


   TEO CABEL, MERG MAI DEPARTE, Editura Editgraph, 2012


         Ceea ce e de remarcat încă de la început la acest poet, este saltul urieşesc pe care l-a făcut de la volumul de debut, „Tablouri fără semnătură”, din 2010.  Cum era, de altfel, firesc. Acumulările celor doi ani, chiar dacă autorul a mai scris sporadic prin reviste şi site-uri, îşi spun cuvântul. Aceeaşi a rămas însă, filozofia. Aceeaşi – introspecţia psihologică, gândirea transpusă liric. Aceeaşi, maniera. Doar mijloacele de expresie s-au diversificat pentru a da substanţă mesajului. Cred că el însuşi, contemplându-şi creaţia, nu se mai recunoaşte pe deplin. O adâncire a sensurilor creaţiei, o profunzime care a sedimentat actul artistic, ridicându-l, totodată, pe noi piscuri. Drumul spre desăvârşire este în continuă ascendenţă.
         E de mirare, însă, de ce în primul poem, Teo Cabel nu-şi recunoaşte poezia. „Poezia mea străină îmi e. / Sare la mine din gura altuia, / Se altoieşte în aer / În fel de fel de chipuri, neştiute.” Tonurile, când înalte, când foarte joase, se înfăşoară ca într-un dans melopeic, în pufoasa răcoare a inimii, amplificând sentimentele: „Strigă şi se spargte-n ecouri: / Ca un foc de artificii unele, altele peşteri, /Printre stalagmite / Strig eu, eu, eu...se aude / Din adâncuri / Noi, noi, noi...// Străină mi-e poezia mea” (Străină).
         Trecerea de la „eu” la „noi” reprezintă o etapă importantă. Autorul nu se mai mulţumeşte cu acel monolog în surdină, menit să-i astâmpere orgoliul liric, ci trimite semnale, reverberate-n ecouri, spre ceilalţi, „noi, noi, noi”.
         Şi feed-back-ul nu întârzie să apară. Poetul are deja „revelaţia orizontului”. Dincolo de care, poezia lui se face fluture în căutarea pajiştilor unde explodează culoarea şi parfumul.
         Trepte, paşi desculţi şi păsări de foc. Elemente constructive. Şi pereţi de oglinzi hulpave care tind să înghită imaginile. Aceste elemente repetitive: trepte, trepte, trepte, hău, hău hău, foc, foc, foc, aripi, aripi, aripi ne duc cu gândul la jocul din copilărie, „Foc, foc, apă, apă”. Suntem aproape, sau departe de adevăr? Cât de aproape şi cât de departe?
         Aproape departe se întrezăreşte crucea. Şi nu altundeva, decât într-o răscruce, care te sileşte să alegi un drum.
         Oricare ar fi drumul, el este compus din trepte, din hăuri, din foc şi din apă. Şi din nou, altă cruce. Pare să aibă un sens, o cheie, un rost, un temei.
         Teo Cabel ne învaţă că nu există cale de întoarcere. Nu poţi privi înapoi precum Lot la stana de sare. În caz contrar, „Te vei răstigni la intersecţia zilelor” – adaugă el implacabil.
         Nici sentimental, nici liric, nici nostalgic, Teo Cabel este un poet lucid, destul de transparent, care-şi construieşte discursul din mici fragmente de vitraliu, lipite dibaci, astfel încât să lumineze aproape feeric.
         Se pare că nu e deplin conştient de impactul pe care-l are asupra cititorului, acesta părându-i-se firesc, normal, necesar, aproape obligatoriu. Uneori găseşte sintagme uluitoare, alteori, face din cuvintele cele mai antipoetice, mici rezervaţii de emoţie. Problema lui nu este ca aceste cuvinte să sune frumos, muzical, să creeze eufonii fără cusur, ci mai degrabă să-şi desfăşoare ideile în mod frust, neşovăielnic, fără consecinţe, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se înfăţişa precum este.  Versul lui nu e prelucrat în retorte speciale.
         Cu toate acestea, poemele sunt proaspete, stenice, degajând oarecare căldură sau poate impresia unei călduri lăuntrice, a uneia care nu arde pielea, nici sufletul. Te atinge uşor, precum mângâierea mamei, suavă ca a îngerului guardian, care nu te scapă din ochi niciodată. Îţi stă în preajmă şi-ţi şopteşte.
         Dincolo de tăcerea rugăciunii, se simte supremaţia divină: „Uşi. Nu aştepta să ţi le deschidă nimeni. / Dacă ţi le deschide cineva, / Întotdeauna primul este Dumnezeu / Nu te umileşte cu prezenţa Lui, /Îţi trimite un prieten.” (Tăcerile).
         „Lumina Cuvintelor” – nu e decât „Un stol de galaxii fâlfâindu-şi aripile”. (Tăcerile)
         Prezente permanent din dorinţa de autocunoaştere – oglinzile, fie retrovizoare, fie cele cu, sau fără memorie, reflectându-ţi fidel chipul sufletesc. Oglinda pe care poţi desena un drum, o cărare către celălalt.
         „Potopul singurătăţii” – este un poem tulburător, încărcat de substanţă, de sensuri vădite sau ascunse. Se remarcă şi aici, tema făcliei, a luminii izvorâte din adâncul de sine: „În viaţa poetului / Nu vine niciun porumbel, /Nici o ramură de măslin. / Doar o făclie / Pâlpâie / Doamne, ce ploaie!”
         Motivul Soarelui personificat este evident în poemul „Picior de plai”: „Soarele îşi saltă un ochi (şi se pierde) / În porumbul de la marginea satului./ (...) Soarele se ridică indiscret într-un cot, / (...) / În câmp soarele mângâie boabele de struguri / Se coc în ele nunţile satului. Se văd / Cum se duc cei care au venit / Fără să fie întrebaţi, / Şi aniversările şi sfeştaniile...” (Picior de plai).
         De asemenea, un motiv frecvent este „poarta orizontului”.
         Poemul „Răsăritul” este un pastel modern cu multe figuri de stil: „Cioburi de întuneric sar / Din vârful muntelui. / A urcat cerbul / Cu potcoave de lumină, / Coarnele rămuroase au sfâşiat noaptea, / Desantul zorilor.../ Stânca, în cerbicia ei milenară, /Freamătul copitelor toacă, / Peste râpele cu afini, / Slujbe în schitul toamnelor / Pe altarul florii de colţ. // Se bate utrenia cărărilor neîncepute. / O mantie...de general / Zorii îmbracă versanţii, / Stampe epocale. Ca dintr-o magie, / Verde, pădurea. / Soarele / Se spală pe ochi. // Cerbul îşi mână ciutele / Din ochi mari ca tăul rece.”
         Poezia soarelui şi a zorilor şi-a pus amprenta pe creaţia lui Teo Cabel. Şi zorii sunt personificaţi în fel şi chip. „Zorii păşeau tiptil printre picioarele tale”; în timp ce „Ziua...trecută” este „Diformă şi lălâie” (Regăsire).
         Ne aflăm, de asemenea, în universul domestic al scriitorului, cu tabieturi şi hobby-uri legate de familie: cafeluţa de dimineaţă, ştirile de la televizor, capotul vaporos al nevestei, cu sânii ca nişte padele miraculoase şi alte mici delicii conjugale, care-l înrobesc pe orice bărbat. Cu toate aceste conforturi diurne şi nocturne, poetul simte cum: „A trecut pe la fereastră un / Sentiment de gheaţă”; „Simţeam cum se surpă în mine / Toate”; „Simţeam neputinţa ca un laţ”; ş.a.
         Tot frânturi din universul domestic se întâlnesc şi în poeziile: „Nunta”; „Tunelul nopţii”; „Coroana zilelor” care îi este dedicată soţiei.
         „Soarele aşteaptă să trag perdeaua, / Să măture cioburile sparte ale viselor. / Cum le atinge, se topesc ca zahărul / În cafeaua pe care / Mi-o întinzi tu, iubire. / Zîmbetul tău mă sărută cu foc şi zgomotos / Înaintea buzelor tale” (Tunelul nopţii).
         Un portret admirabil îi face poetul mamei, mai precis, simbolizează „prezenţa de a fi a mamei”: „Când ţi se amputează mâna sau piciorul, / Încă le mai simţi cum te dor. / Mama este apa pe care o bei, / Lumina care te pătrunde şi ochii care / Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte / Păcatul tău: /Uitarea, Nepăsarea. / Mama este inima care îţi bate în piept, / Fereastra prin care priveşti, / Nu geamul casant / Rădăcina pe care nu ai voie s-o tai, /Altfel, eşti un ciulin bătut de vânt în arşiţa vieţii.” (Mama).
         Sentimentul iubirii este mai pregnant, mai viu în acest volum decât în cartea de debut.
         Toate acestea sunt mici istorii, fiecare poem aflându-se la încrengătura visului cu nevisul. O stare de oniro-luciditate, ori, inserţii de vis în trezie. Păşeşti printre ele ca să nu sperii nălucile gândurilor.
         Din poemele-istorisiri, totdeauna se degajă „ceva nedefinit”, plăpând precum firişorul de apă găsit cu nuieluşa de-alun, ceva care, pe măsură ce creşte, se limpezeşte, devine râu şi fluviu, în revărsarea lui nestăvilită.
         Ca un adevărat „Comandant al anotimpurilor”, poetul are un scop declarat: „Să descoperi continentul din suflet / Şi să ajungi în oceanul nemuririi”.
         Pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la înţelegerea rostului său împlinit prin creaţie: „Am pus icoana vieţii în cuvinte” (Sensuri agăţate) – ceea ce reprezintă, cu adevărat, o izbândă jertfelnică. E ca şi când ai aduce flori de lumină, flori de dor, la piciorul altarului.


CEZARINA ADAMESCU
Vinerea Mare, 2013
          
        
Teo Cabel: O poezie a căutărilor deja pârguite

Demersul liric din cea de a doua carte a poetului buzoian Teo Cabel, intitulată „Merg mai departe...”, apărută la ed. Editgraph, 2012 (72 p) – e unul de remonetizare a discursului prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri: „Poezia mea străină îmi e./...strigă şi se sparge în ecouri:/Ca un foc de artificii unele, altele peşteri,/Printre stalagmite/Strig eu,eu,eu... se aude/Din adâncuri/Noi, noi, noi...” (Străină). Ciudăţenia este o trăsătură a poeziei lui Dimitrie Stelaru, unde – în poezie –, deşi „cuvintele cresc heruvimi”, în poezie „orice cântec e un deşert” – ciudăţenie, care la Teo Cabel oscilează de pe un prag al rostirii unui gând, pe un altul întors (pragmatic-intuitiv) la izvoarele Emoţiei şi Frumuseţii netrucate. Şi, vom exemplifica rostirea noastră, prin aceste crâmpeie din versurile poetului: „Oamenii fug înnebuniţi să adune/paşii risipiţi”; „Ies din casă,/Lumea este tăiată în felii”; „Doar mişcarea mă salvează/De oglinzi/Să nu-mi înghită imaginea...”; „Foşnesc păduri întregi/Dar nu-s păduri”; „Merele prind aripi/Îşi iau pomul şi zboară” ; „Hai acasă, dacă mai stăm,/Cognacul se varsă în toată pădurea”, etc... Alteori, poemul este o muncă de Sisif; se reclădeşte vers-cu-vers (ca în „feliile” de care ne vorbeşte într-un poem), pentru ca, la capătul zilei – un capăt al drumului urcat pe acest munte imaginar al Poeziei – „Lumea/un alt poem fi-va”. Teo Cabel îşi scrie poezia „rămas... suspendat/în uitare”, ca în final, la capătul drumului (după cum ne mărturiseşte), să decupeze o „altă lume/Ca şi cum aş scrie cu stânga”. Imaginaţia, nucleu motivic central al cărţii, se dovedeşte mult mai creatoare, când poetul trece cu arme cu tot, în timpul mitic, ca în cazul poeziei intitulate „Poem unui dac”: „Iubito,/Ne-am întâlnit ultima oară/Pe columnă,/Când ai venit să-mi aduci/Căciula de tarabostes/Căzută în praful imperiului./Mi-ai ascuţit sabia, sica, cu privirea/ochilor tăi plini de mânie împotriva celui care/m-a închis în marmură./Columna s-a clătinat să se dărâme/Din zbaterea noastră...”. Poetul îşi trăieşte intens, singurătăţile creatoare, iar „lumina/cuvintelor” îl plasează nu o dată pe o planetă tragică, în care „întotdeauna primul este Dumnezeu”, ca în poemul intitulat „Tăcerile” şi, unde trăirile sale sunt ca acele „decupaje din realitate” de care se vorbeşte tot mai des, în poezia suprarealistă. Poeme reuşite ca: „Poemul unui dac”; „Greuceanu”; „Frunze”... dau amprenta originalităţii în cazul lui Teo Cabel, şi certitudinea că poetul va avea multe uimiri în poezie, şi alte noi trepte de urcat. Cu migală de orfevru, poetul îşi converteşte tot mai limpezit, un firesc existenţialist al trăirii, într-o matcă proprie a devenirii prin rostuire. Exemplificând, prin poeme precum: „Tăcerile”; „Regăsire”; „Răsăritul”, etc... ai senzaţia că poetul-pictor zugrăveşte tabloul unor stări ale clipei trăite, cu ajutorul cuvintelor. El, însă (mai precis), nu pictează, ci clădeşte tabloul ca şi cum ai desena în oglindă, o cărare: „Fereastra poetului/Are perdeaua trasă,/Pânza şi-a înecat culorile/În tivul argintiu,/Zâmbeşte amar,/N-are dezlegare la oglinda/Din şaradă” (Potopul singurătăţii). Poemele de dragoste, sunt acaparate de propria-i amintire şi lasă (întredeschise) posibile terapeutici simultaneizatoare care cosmicizează senzaţiile fizice directe: „Mă întrebi de seara.../pe malul Dunării,/Recapitulezi începutul/Eu, rever până în adâncul decolteului,/ceasul nu mai ticăii, interpretează bolereul lui/Ravel” (Septembrie). Se observă o aplecare mult mai lejeră şi firească, de poezie a căutărilor deja pârguite (în ceea ce critica, punctează revelaţia adevăratei poezii), în direcţia unei evocări şi intersectări cu basmul şi tărâmul întâmplărilor cu aură de poveste (vezi: „Greuceanu”; „Frunze”; „Poemul uni dac”; „Zidul”...). Pentru frumuseţea poemului „Frunze”, dar şi ceea ce transmite el, cititorului, să cităm din acest poem: „L-am văzut pe Nichita în/Barul elegiilor de noapte,/Am vrut să dau ceva de băut./Mi-a arătata sticla pe masă.../Eticheta, fereastră azurie cu litere/De sărut în talpă, „Necuvintele”./”Tăria asta se bea fără vorbe”,/A rostit glasul cântat/Cu scânteia de luceafăr în ochi./Nu am apucat să iau/Nici o sorbitură,/Lângă noi,/De unde? Nicolae Labiş/Avea, ca un mucenic,/”Pasărea cu clonţ de rubin”/Pe umărul stâng./A luat sticla,/A turnat, a zâmbit,/Când a terminat, tot/ce era împrejur s-a scurs în pahar/Cum scoţi dopul oceanului./Se duce cu bulboane imense/Cu peşti, cu balene, cu perle, cu tot/Şi rămâne un mare pustiu”. Dacă în poezie, iată, Dimitie Stelaru spunea că „orice cântec e un deşert”, Teo Cabel crede că e un „cântec al tainei”, de aceea: „Sună zorii/Din trâmbiţa lor cu grăuncior de lumină”. Cu această imagine şi acest crepuscul pe care-l întrezărim în poezia sa viitoare, credem că poetul buzoian va parcurge drumul, până la capăt.       

 

2 comentarii :