Bucuria lecturii la o cafea - „Din poezia naivă a lumii” editura Saga 2020.

 

                                            O antologie a diversității, din literatura universală

Am citit de curând o carte, al cărei conținut mă cam bântuie de aproape două săptămâni. Din poezia naivă a lumii, editura Saga 2020 (o antologie).

Am încercat să mă detașez cu o atitudine critică cu privire la stilul abordat, dar m-a dominat o bucurie a lecturii căreia m-am abandonat cu plăcere. M-am gândit de unde chestia cu poezie naivă?  Este  o sintagmă potrivită prin folosirea sa de  către Adrian Graunfels când a conceput volumul „Din poezia naivă a lumii” atât timp cât conceptul de artă naivă există și are reprezentați notorii, mai ales în pictură. Victor Ernest Masek în Arta naivă, editura Meridiane, 1989, scrie în cartea sa: „Pentru toți acești artiști mirajul universului inedit promis de viața și arta popoarelor primitive răspundea încercării chinuitoare de a se regăsi de fapt pe ei înșiși, propria puritate, în afara ipocriziei, convențiilor și stereotipiei unei culturi oficiale resimțite ca sterilă.” Și se referea la: „Paul Gauguin începea o altfel de îmbarcare spre utopicele insule ale naivității, cea care căuta în spațiul geografic, real, urmele unei expresivități primitive a popoarelor naturale, o expresivitate plină de forță, extaz solar și de o intensitate cromatică instinctivă. El le va regăsi în insulele Oceaniei. în urma lui Gauguin, Kandinsky le va căuta în Africa de Nord; Nolde în mările sudului și în Japonia; Pechstein în insulele Palau, în China și în India; Segall în Brazilia; Klee în Tunisia ș.a.m.d.” Poetul Dumitru Ichim face acest lucru în literatură.

Ceea ce se impune tranșant în poezia naivă a volumului, în special a poetului Dumitru Ichim este naturalețea, sensibilitatea nedisimulată, exuberanța, sinceritatea, originalitatea.

Este aici un impact major între civilizații. Muntele indienilor, istoria, educația creștinului Dumitru Ichim, Psalmii lui David, filozofia creștină. Acestea sunt foarte bine întrepătrunse prin substanța textului. Și altceva, un act reparatoriu, omul alb recunoaște suferința produsă, nu personal, de cei dinaintea lui, nu neapărat din neamul său, suferința produsă triburilor indiene de pretutindeni de fapt.

Poezia „Doliul alb” este marcată de tragism, de durere. „Omul Alb ne-a vânat/ până când dintre noi/ au rămas doar munții și apele/ cu numele nostru. ”(pag 12)

Întâlnim starea de empație, a  intra în pielea celor despre care se scrie; „poezii pe care le-am scris în British Columbia în duhul indienilor de pe aici,”  spune autorul într-o conversație avută pe acest subiect. „dar Omul Alb nu înțelege/ nici un grai de-al pădurii,/ decât limba-i de sârmă ghimpată/ rupând căprioarelor carnea. (IMNUL SOARELUI CĂTRE WAKAN – TANGA)

Nu pielea, / ci tobele noastre sunt roșii,/ ca inima/Atotputernicului Wakan-Tanga,/ ca flăcările/ iubirii din arderi de tot, / ca buzele/ ce-au sorbit din sărut neapusul rubin/ și cântă/ ca duhurile roșii prin arțari:/ „I-ya-he na-ko-da, e-ha-ge na-ko-da, / e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,/ i-ya-he, e-ha-ge na-ko-da...''

 TEEPEE, înseamnă cort. Reprezentarea mentală este eliberată să circule colorând denotații: „Teepee/ sunt hărțile noastre în formă de con, (…) Fiecare lucru are un teepee/ pentru duh bântuind lăuntricul lui. (…) Niciodată să nu te încrezi/în cel nenăscut în teepee. / În afara cuvântului/el își are sălașul,/și-atât de departe de numele lui,/ că lacul și codrul și marea/ sunt scrise de el pe hârtie,/ hârtie uscată, vopsită și tare/ ca inima Omului Alb.”

 „Din soare,/numai atât ați putut să-nțelegeți?/ Doar umbra? (UMĂRUL PĂRINTESC AL LUI YOHO)

 E prag de păduri, dar nu e doar lemn,/ e prag ca de ape,/ dar nu e ascuns pe sub lotus,/ ci-n inima Taborului din rouă/ Eu sunt ușa !,/ a zis Fiul Meu către voi,/ nu poartă,/  tot ce-ngrădirea și-ar dori mai mult. (PRAGUL DE SUS AL LUI YOHO). Admirând civilizația autohtonă sentimentele trăitorului se manifestă din preaplinul spiritual, aici filozofia creștină. Sincronizarea conceptelor ține doar de deschiderea intelectuală și sufletească a celui care o face.

Sau în „ZIMBRUL ALB”: „ Și a fost seară/ precum oarecând pentru Iacob./ Și a fost dimineață/ precum în ziua a treia. / Dormisem lângă miezul de noapte/ și Yoho purta ieslea în primul colind/ cu-n Prunc gângurind/ zimbrului alb al Vârfului de Munte.”

 

La Adrian Graunfels: „undeva ciulinii/acoperă o mare câmpie/ bântuită de capre/ desigur, femeile te tulbură/ lipsa lor fantomatică/ pe care o desenezi: trup tânăr/ ieșind din penița stiloului” (Algeria din lavoar) :

Mai semnează: Adrian Munteanu, Barbara Fant, Judita Vaiciunaite.

L. Ash Williams: „Mă gândesc la tot ce am moștenit, / toate trupurile îngropate pentru ca eu să fiu aici/ și să rămân aici, cum m-am născut prin durere/ cu recunoștință în oasele mele”.

La Peter Payack este altceva: Toți cei 74 miliarde de locuitori care au populat cândva planeta

sunt invitați la o petrecere./ Invitația este la ora 8 seara .. și spre surpriza mea/adresa este apartamentul meu. (Cea mai faină petrecere), Marilyn Chin, Beth Gylys: „Ei nu sunt făcuți din curbe și umbre./nu poartă fuste pentru a putea sări de sus și a te provoca/ cu ochiul, nici nu-și clatină părul, nici nu îl rotesc./ Nu e dificil să zăpăcești bărbații pentru a-i atrage:/o mișcare de șold sau, vino la ei cu fesele/ înfundate în blugi decolorați - le lipsește flerul estetic. (Problema poemelor de dragoste despre bărbați); Rowan Ricardo Phillips, Lucille Clifton, Enzo Surin,

Phillis Wheatley, Hana Fratu, Alberto Ríos, Julio Cortazar, Jericho Brown.

O incursiune deosebită în literatura lumii prin diversitatea pe care o realizează. Mulțumesc pentru volum Părintelui Dumitru Ichim!

                                                                                                                                               Teo Cabel

Poezii de Dumitru Ichim din volum

IMNUL SOARELUI CĂTRE WAKAN - TANGA
Oamenii Muntelui,
ai ultimului munte
ce-a vorbit către oameni
tot ce știa despre cer,
pe tobele lunii,
ca fiii de tunet, cu palmele bat:
''Iyahe nakoda, ehage nakoda,
e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,
ehage nakoda....'',

dar Omul Alb nu înțelege
nici un grai de-al pădurii,
decât limba-i de sârmă ghimpată
rupând căprioarelor carnea.
El nu a citit ''Cartea Zimbrului'',
pe care Marea Câmpie ne-a scris-o,
nici ''Cartea Vulturilor'',
cum să rămâi de-a pururi tânăr,
iubind.

Tot el ne-a spus
că oasele noastre-ar fi albe.
De la Munții-cu-Șira-Spinării-de- Stâncă
și până la Marea Câmpie,
oasele noastre, albele...
Bine-ai grăit, Omule Alb,
fratele geamăn al morții!

Nu pielea,
ci tobele noastre sunt roșii,
ca inima
Atotputernicului Wakan-Tanga,
ca flăcările
iubirii din arderi de tot,
ca buzele
ce-au sorbit din sărut neapusul rubin
și cântă
ca duhurile roșii prin arțari:
''I-ya-he na-ko-da, e-ha-ge na-ko-da,
e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,
i- ya-he,e-ha-ge na-ko-da...''

WAPITI

Știu Yoho

de ce apusul sângeră, pe la mijloc,
din coasta Ta dreaptă...

Fiii zimbrilor Te strigau:
,,Minune ce-nspăimântă-n Frumos!''
Nu Robson, nu Elbert,
nici altfel de tărâțe aduse la Cină.

Munte al munților noștri,
Yoho,
vârf și-nceput al minunii,
iartă-ne Vinerea Mare,
hlamida
pe umerii Mirelui Sfânt!

Aseară
la prea curatul Tău iezer
l-am văzut printre pini pe Wapiti,
Regele Cerb
genunchii plecând și podoaba.

Pe lacul Tău
Te odihneai Mire și Yoho.
În genunchi
Wapiti, Regele Cerb,
a sorbit
din chipul zăpezilor Tale,
lin băut-a vârfului Tău
strălucirile plutitorului cântec,
apoi,
cu rădăcinile întoarse în coarne,
vesele brațe întinse spre Tine,
deschizând piatra ospățului de nuntă
a intrat în Muntele Wapiti.

PRE LIMBA LUI WAPTA

Izvorul Alb
a ajuns la noi pe pământ
din cântecul înalt către Yoho.

Fetele
beau seara pe furiș
din limpezimea lui
și privind spre vârful lui Yoho
își pun o dorință în gând.

În limba lui Wapta
și-al cornului de aur al lunii
taina Izvorului Alb
s-ar putea tălmăci
,,voal-de-mireasă-cântând''.

Știu ele ce știu...

Îndrăgostite
beau seara pe furiș
și privind spre Vârful-lui-Yoho
zâmbesc între ele
aceluiași dor.

DOLIUL ALB

Omul Alb ne-a vânat
până când dintre noi
au rămas
doar munții și apele
cu numele nostru.

În loc de negru
Muntele Yoho poartă pe vârf
doliul alb pentru noi,
iar despre numele
Niagarei
de ce întrebați ce înseamnă?

''Mireasa nebună...''
a-mbrâncit bolțile cerului
și râde.
E toată îmbrăcată în alb,
culoarea de doliu,
așa cum se poartă la noi
de munte, de apă, de lună.

TEEPEE

...și trăgând din împrumutul de pipă
l-am rugat
să ne vorbească de teepee,
iar el,
zâmbind peste umărul meu,
cuvântă sie însuși amar:

''Niciodată să nu te încrezi
în cuvintele Omului Alb...
Mereu sălășluirea i-a fost
în afara numelui său.

Teepee
sunt hărțile noastre în formă de con,
din piele de urs, sau de zimbru.

Fiecare lucru are un teepee
pentru duh bântuind lăuntricul lui.
În piatră
e duhul de munte,
în apă
e duh ce-a zburat peste ape,
de-aceea îl vezi după ploaie
cum își rotește coada,
păunul ce-și bea curcubeul.

Iar noi?
Toți - manito de teepee,
ca melcii-n cochilia lor.
Harta e numai o haină
de primenit pentru școală
izvorul apei de foc,
la fel și
ghețarii, muntele, marea...
Noi locuim în nume,
precum în inima îndrăgostiților
duhul roșu al vinului.

Niciodată să nu te încrezi
în cel nenăscut în teepee.
În afara cuvântului
el își are sălașul,
și-atât de departe de numele lui,
că lacul și codrul și marea
sunt scrise de el pe hârtie,
hârtie uscată,vopsită și tare
ca inima Omului Alb.