duminică, 12 octombrie 2014

CARTEA UNEI FEMEI BIRUITOARE -Traian Ghe.Cristea




                             Note de lectură


Noua carte a Valeriei Popa ( „Costandina” Ed. „Rafet”, 2014) este alcătuită dintr-o suită de  momente epice, gravitând în jurul personajului axial Costandina. Proza în discuţie este o nuvelă care abordează tema femeilor urgisite de soartă.

Lăsând la o parte anumite inadvertenţe privind  dina-mismul suflului epic, dimensiunile variabile ale anumitor episoade, corectitudinea unor termeni şi scăpările de ordin redacţional, vom face câteva consideraţii  de profunzime ale textului narativ, consideraţii absolut necesare.

O primă consideraţie se referă la tipul de proză propus de autoare. După o lectură atentă,  putem aprecia că proza semnată de autoarea amintită se poate numi cartea unei femei biruitoare, căci, în ciuda faptului că eroina a moştenit  asprimea confrun-tărilor care n-au ocolit-o nici pe mama sa(maica Fevronia), nu s-a lăsat doborâtă, fiind un model de bunătate şi de dăruire a speranţei şi bucuriei către cei nevoiaşi.

Exemplul eroinei greu încercate de cruntele lovituri  ale destinului,  o însufleţeşte şi pe Aurelia care, descoperind-o pe fiica călugăriţei Fevronia, îşi zice în sinea ei: se vede că e fiică de maică. Gândul acesta admirativ declanşează intrarea în armonie biunivocă a celor două suflete care sunt călăuzite de „credinţa îndumnezeirii”.  De subliniat că şi naratorul-personaj purta în suflet cicatricile unor răni ivite pe drumul sinuos al vieţii, răni pe care nu cutează a ale destăinui.

Pe tot traseul naraţiunii, Aurelia(personaj secundar  având rol şi de narator, iar în unele situaţii, de martor) probează sincera bucurie a făptuirii binelui, fapt care le apropie pe cele două femei, legându-le printr-o prietenie binecuvântată.

Un alt aspect, care nu trebuie trecut cu vederea, este surprinderea,  prin detaşare, a unor elemente ale ceremonialului funerar în mediul rural. Naratorul adoptă tehnica reportajului frust; observă detalii, le redă împletind descrierea cu monologul, cu redarea atitudinii şi opiniilor unor personaje. Ochiul martorului surprinde obiectiv evenimentul funerar, nu-i scapă esenţialul, nici amănuntele semnificative. Astfel, droaia de femei constituie sufletul pregătirilor pentru înmormântare. Mortul este suit pe remorca gătită cu  macaturi, cuvertura de pluş,  florile şi tabloul defunctului. După slujba oficiată de preot, momentul  de tăcere răscoleşte inimile,  pentru că trece-rea celui plecat la cele veşnice înseamnă tragica şi definitiva despărţire de casa în care a trăit o viaţă, declanşând reacţii sfâşietoare.  Scena este demnă de consemnat: ...când după slujbă Nea’ Mihai(fratele eroinei-n.n.) este pregătit să părăsească familia şi casa pentru totdeauna încep să se audă- mai încetişor la început, apoi din ce în ce mai tare- strigătele şi rugăminţile celor dragi care l-au iubit, ...” Este amintită şi una dintre datinile înmormântării din zonă, anume spargerea unei căni din lut. Urmează drumul lung până la locul îngăpăciunii şi întâlnirea cu groapa din cimitir, prezentată cu acelaşi simţ al amănuntului: În fundul cimitirului, lângă un gard, o groapă cu gura căscată îşi aştepta ofranda.

Nu în ultimul rând trebuie amintită atenţia pe care prozatoarea o acordă „destinelor frânte”. Anumite personaje sunt condamnate să-şi ducă crucea pe Golgota vieţii, însă nici unul nu cedează, nu se lamentează, nu găseşte vinovaţi şi vinovăţii, ci se concentrează asupra drumului drept pe care îşi va continua viaţa. Maica Fevronia, de exemplu, cu greu îşi creşte copiii singură şi, după ce-i ştie pe picioarele lor, hotărăşte să ia calea mănăstirii unde va poposi în comuniune cu Cel de Sus patruzeci de ani. Apoi, Constandina dă piept cu nenorocirea: îngroapă doi băieţi, dar nu se lasă sfâşiată de durere. În fine, Alina, fata Costandinei are şi ea povestea ei, deloc veselă.

Departe de a fi doar un simplu jurnal de călătorie, cartea Valeriei Popa atrage atenţia şi asupra frumuseţii sufleteşti probate de oamenii simplii, care dovedesc o complexitate interioară aparte. Că este aşa, o mărturisesc unele replici, observaţii ale naratorului-martor, observaţii  impresionante prin duioşie, sensibilitate şi pioşenie. Astfel, se observă că respectul Costandinei fată de memoria mamei sale este nemărginit, fiind exprimat simplu doar prin privirile-i aprinse: Ochii Costantinei străluceau. Era bucuroasă că pentru buna şi bătrâna ei măicuţă mai zice o necunoscută bogdaproste.... Alina, fiica eroinei, dovedeşte sinceră generozitate şi ospitalitate deosebită, primind-o în vizită pe Aurelia, ca pe o rudă. Când aceasta îşi anunţă vizita, i se răspunde: -Cum să nu , tăntiţă? Ce bine ar fi! Abia aştept. Îmi spuneţi când veniţi şi eu vă aştept la gară. Însăşi Aurelia, prin darurile făcute, prin faptele şi gândurile sale se arată posesoarea unei filozofii existenţiale profunde. Ascultându-i confesiunile prietenei sale, este empatică, dovedind pătrunzătoare compasiune:...simţea cum toţi porii i se ridică. Simţea neputinţa acelei mame în faţa destinului, a morţii... sau În faţa atâtor suferinţe nimeni nu poate spune că...şi el a suferit. Nicio fiinţă nu seamănă cu cealaltă şi nici destinul lor nu poate fi la fel.

Finalul cărţii este parabolic, pecetluind măreţia personajului central. Chiar dacă destinul nu i-a fost favorabil, Constandina, prin credinţă şi fapte binecuvântate a reuşit să învingă vicisitudinile vieţii. De aceea, Aurelia mulţumeşte Atotputernicului pentru şansa cunoaşterii acelor femei care au îmbogăţit-o sufleteşte, adevărate creştine pline de smerenie şi de dragoste pentru aproapele...

                                                                       Traian Gh. Cristea,

                                                                9 oct.2014, Râmnicu Sărat

                                               
                                               

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu